Problema determinismului in stiintele contemporane ale naturii

Cercetarea categoriilor care constata si explica caracterul determinat al proceselor reale (materiale si spirituale sau rezultând din împletirea materialului cu spiritualul) si mecanismele determinarii ne permite sa privim asupra teoriei determinismului, gândita sub doua aspecte:
- ca determinism universal, caruia i se înglobeaza determinismele partiale ale diferitelor nivele ale existentei
- din punctul de vedere ale determinismelor complexe, proprii fiecarui nivel de structurare a existentei în parte
Se poate vorbi de aceea, la nivelul actual al cercetarilor, si de un determinism global, caracteristic fiecarui nivel de organizare a existentei în vesnica devenire, si apoi de corelatiile dintre ele, semnificative mai ales pentru nivelele superioare, înglobatoare.
Cele mai esentiale verigi ale explicarii deterministe le reprezinta nivelul fizic (incluzând oarecum pe cel chimic), nivelul biologic si cel al activitatii umane, în care se desprinde raportarea omului al determinismul global, cosmic si includerea sa în determinismul cel mai complex din câte ne-a fost dat sa cunoastem, determinismul social.
Orice cercetare a determinismului în fizica porneste de la caracterizarea determinismului mecanic laplacean ca teorie a necesitatii absolute, a legilor de fier, a identitatii desavârsite dintre efect si cauza, a explicarii relatiilor dintre obiecte si a succesiunii starilor printr-o liniaritate perfecta sub actiunea unor cauze exclusiv exterioare. În evolutia gândirii fizice, teoria electromagnetismului a întarit ideea materialitatii relatiei cauzale prin reliefarea actiunii din aproape în aproape, iar teoria restrânsa a relativitatii a reliefat dependenta efectului de cauza si, conform celor mai raspândite pareri, a anterioritatii cauzei în raport cu efectul. Dar ambele teorii ramâneau compatibile, în fond, cu tezele cauzalitatii liniare, a necesitatii în succesiune si în repetarea fenomenelor, teze sustin