Argumentare povestire

Fântâna dintre plopi
Mihail Sadoveanu

Termenul de povestire se confunda adeseori cu cel de naratiune. Povestirea este o specie literara situata ca dimensiuni între schita si roman, în care se reliefeaza naratorul si actul nararii, iar accentul cade nu asupra persoanei, ci asupra întâmplarilor pilduitoare.
Volumul „Hanul Ancutei” de Mihail Sadoveanu a fost publicat în 1928. În el se reunesc trasaturile definitorii ale naratiunii lui Sadoveanu: fascinatia pentru trecut, lirismul evocarii, accentele mitice, legendare si stilul metaforic, ceremonios. Este o scriere de rascruce deschizând drumul marilor romane istorice.
Realizat prin tehnica povestirii în rama, volumul este, dupa cum spune si G. Calinescu, „un fel de în care câtiva obisnuiti ai unui han spun anecdote”.
Dincolo de grupajul celor noua naratiuni, reunite într-o naratiune-cadru, ceea ce da unitate structurii, este o tema centrala prefigurata din primele rânduri ale cartii si accentuata treptat pâna la final, unde se sugereaza ca povestirea este fara sfârsit.
Prezenta structurii de povestire în rama atrage multiplicarea vocilor narative. Mai întâi, apare un narator fara nume, ca voce a scriitorului integrat grupului de la han si recunoscut de ceilalti ca apartinând acestei comunitati speciale. Prezenta sa este marcata în text prin persoana I a verbelor si a pronumelor care sustin subiectivitatea relatarii. Totodata, perspectiva lui narativa se bazeaza pe o omniscienta limitata, prin deschiderea careia el evoca timpurile departate, legându-le de timpul naratiunii sale. Pe parcurs, acest narator devine ascultator, iar la final reia rolul de a unifica cele 9 istorisiri. Rând pe rând, se integreaza în spatiul povestirii cele 9 voci narative apartinând unor naratori foarte diversi în privinta conditiei sociale. Toti naratorii au în comun harul istorisirii si capacitatea de a selecta din trecut fapte extraordinare, pilduitoare. Prezenta mai