Referat - O Scrisoare Pierduta

Categorie
Referate Romana
Data adaugarii
acum 11 ani
Afisari
1386
Etichete
scrisoare, pierduta
Descarcari
348
Nota
9 / 10 - 1 vot

O scrisoare pierduta
de I.L.Caragiale
Farfuridi
S-a spus ca una din principalele trasaturi ale originalitatii lui Caragiale sta in faptul ca personajele sale comice sunt prototipuri de imbecili. Desigur nu e vorba de niste imbecili din nastere, de cazuri clinice, ci de niste indivizi cu o imbecilitate castigata in mediul social care le-a imprimat un anume automatism de gandire, de vorbire si actiune, un comportament ilogic si absurd din punctul de vedere al unui om inteligent.
Cel mai tipic imbecil din intreaga opera a lui Caragiale ni se pare a fi Take Farfurdi, personajul din O scrisoare pierduta. O concurenta ar putea veni din partea lui Agamita Dandanache, daca, in cazul acestuia din urma, imbecilitatea nu ar fi complicata cu ramolismentul. Farfuridi este insa imbecilul pur, pentru ca scriitorul – si odata cu dansul cititorii si spectatorii – au satisfactia si bucuria de a descoperi in el legi, fenomene, aspecte si tablouri de epoca imposibil de infatisat altfel. Personajul e o monstra edificatoare. El seamana cu o jivina fantastica, insa teribil de reala, prin arta cu care dramaturgul o impune constiintei noastre : groteasca imagine, marita ca de niste aparate optice, ne ajuta sa reconstruim o epoca.
Deposedat – cu cruzime – de catre autor , de orice urma de inteligenta, Farfuridi, ca om politic, isi cunoaste foarte bine interesele, printr-un soi de instinct si automatism de speta, intocmai ca Agamita Dandanache, care pastreaza scrisoarea, in virtutea faptului ca asa procedeaza toti cei din familia sa, incepand de la `48. Are antene ultrasensibile pentru a adulmeca tradarea care era pe punctul de a se pune la cale de catre Joitica si grupul ei. Stie, din instinct de speta, ca tradarea e in firea lucrurilor. Ceea ce il nelinisteste este faptul de a fi exclus de la beneficiile ei :  “ la urma urmei, fie si tradare – dar s-o stim si noi”. Automatic (insa spunand, tocmai din acesta cauza, numai adevarul !), Farfuridi declara solemn si paradoxal ca iubeste tradarea dar uraste pe… tradatori, adica pe cei care-l exclud de la profiturile ei. De aici pana la enormitatea pe care Caragiale i-o atribuie nu mai e decat un pas. Caci ipochimenul, in naivitatea si prostia-i teribila, asociaza la iubirea lui pentru tradare pe Stefan cel Mare, pe Mihai Bravul, pe Vlad Tepes si pe Mirecea cel Batran : “…De aceea eu intodeauna am repetat cu strabunii nostrii, cu Mihai Bravul si Stefan cel Mare: iubesc tradarea (cu intentie) dar urasc pe tradatori…Pentru ca eu am zis-o cu strabunii nostri, cu Mirecea cel Batran si cu Vlad Tepes, neica Zahario: imi place tradarea, dar…”etc.
Personajul e simpatic si amuzant pentru ca momentan nu stie ce spune si e odios pentru ca stie foarte bine ce vrea, la urma urmei: chiverniseala proprie. Ca aparitie personala e numai hilar, ca reprezentant al spetei, al clasei sociale din care face parte, e fioros. Imbinarea acestor doua lanturi a fost posibila prin recurgerea la automatism si caricatura, vizibile mai ales in vorbirea personajului. Pe Farfuridi il caracterizeaza ticul verbal “fix”. De aceea el poate spune, in virtutea inertiei, “zece trecute fix” si chiar Caragiale insoteste toate aparitiile in scena (in numar de patru, pe intregul parcurs al piesei !) ale lui Farfuridi de un fel de dublu al sau, ori mai curand o anexa, in persoana lui Iordache Branzovenecsu. Branzovenecsu este o figura lipsita de individualitate, servind numai de reflector si totodata de umbra pentru ascendentul si patronul sau politic. De el il apropie mai intai numele, prin aluzia lor culinara, care sugereaza, cum remarcase Ibraileanu “inferioritate, vulgaritate si lichelism” apoi convingerile politice comune. Devine clar de tot ca ei sunt de nedespartit si merg impreuna oricand si oriunde, in nenorocire sau bucurie, fie ca are sau nu loc “tradarea” – pe care cu antenele lor fine au adulmecat-o deja – fie ca sunt sau nu partasi la ea. Intr-un singur loc – s-ar zice – apare o mica si trecatoare disensiune intre dansii : cand cu telegrama pe care Branzovenescu declara ca o inscaleste numai daca o dau “anonima”. E o mica fisura in prietenia lor, prilej pentru autor de a arata ca prostia, idiotia chiar, si poltroneria lui Branzovenescu e mai mare decat a tutorelui sau:
“FARFURIDI (cu tarie, impunator) Trebuie sa ai curaj, ca mine! Trebuie s-o inscalesti: o dam
anonima!
BRANZOVENESCU : Asa da, o inscalesc !”
Intodeauna Branzovenescu seveste de multiplicator al replicilor lui Farfuridi, care, fragmentate, repetate sau reluate intr-o forma asemanatoare, devin astfel mai vii si mai dinamice. Foarte interesanta, este sub acest aspect, scena I din actul II, cand cei trei fruntasi politici – Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu, abia asteapta prilejul sa aduca vorba despre “tradare” caci ei mirosisera tratativele care se duceau intre Catavencu si grupul condus de Zoe. Prlejul se iveste in momentul in care se pun...


Copyright © Toate drepturile rezervare. 2008 - 2024 - Referatele.org