LEGENDELE PARISULUI
Au fost odata ca niciodata cateva sute de insule care se insiruiau de-a lungul Senei –mai larga decit acum si mai adinca, desigur-asemenea unei flotile. Erau insule tinere, sanatoase si insorite, dar cu toate acestea numai una dintre ele, cea mai mare, era locuita cu adevarat. Aceasta insula se numea Lutetia. Locuitorii ei erau mai ales pescari. La razboi cu alte neamuri nu-i prea ducea gindul pentru ca insula lor era bogata si ceea ce nu se gasea pe ea se gasea prin imprejurimi, apele Marnei si ale Oisei urcind pina la grinele si viile vecinilor care le schimbau cu draga inima pentru legume si peste. Aparati in caz de nevoie de bratele Senei, care ii ocroteau cu apele lor, punind in calea celor cu ginduri potrivnice de pe mal o stavila greu de trecut si usor de aparat, locuitorii acestei corabii de pamint au ajuns fara prea multe impotriviri ale vremii in pragul anului 53 dinaintea erei noastre cind Cezar a supus intreaga Galie, locotenentului sau Labienus revenindu-i menirea de a-l umili pe localnicului Camulage, un fel de Decebal al parizienilor.
Latinizata, populatia Lutetiei, fara spaima altor navaliri, cu straja romana pe cheiurile Senei, isi leaga tot mai mult “corabia” de destinul pamintului de dincolo de apa, construind prima oara nu pod mai inalt (Grand-Pont), apoi altul mai mic (Petit-Pont), apoi un drum pietruit catre nord –bulevardul Saint-Martin de astazi- altul catre Orleans -strada Saint –Jacques- si case inalte si albe pe linga poduri, mai ales pe malul sting al Senei, in partea orasului care se numea inca de atunci Cartierul Latin.
Din anii acestia se mai pastreaza inca vechile Arene romane scoase la lumina in secolul trecut cind s-au constrit actala strada Mange si impunatorul Palat al Thermelor, sprijinit cu umerii sai bolovanosi si inalti pe fragila delicatete a minastirii Cluny.
Si se pastreaza foarte multe legende, se pastreaza amintirea Sfintului Laurentiu, amintirea lui Mauric