AUTONOMIA LOCALA SI REGLEMENTAREA EI ÎN CONSTITUTIILE TARILOR UNIUNII EUROPENE

Pentru a analiza modul de reglementare a autonomiei locale la nivelul constitutional al fiecarui stat membru al Uniunii Europene trebuie sa facem o prima distinctie între statele care au constitutii adoptate înainte de deceniul sase al secolului XX si cele care au adoptat constitutii ulterior acestei date.
Astfel, daca constitutiile unor state ca Germania (1949), Belgia (1831), Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord(1215,1628, 1679, 1689, 1911, 1949, 1958), Irlanda (1937), Danemarca (1953), nu utilizeaza expres termenul de autonomie locala, în schimb state care au adoptat constitutii mai recente: Spania (1978), Grecia (1975), Luxemburg (1868 cu revizuire în 1948 si 1993), Portugalia (1976), au consacrat în reglementarile lor fundamentale aceasta terminologie.
O a treia categorie o formeaza statele care nu utilizeaza în mod expres o atare terminologie , dar care dispun de o legislatie interna ce contine conceptul de autonomie locala. Este cazul Frantei.
Exista, în principiu, doua modalitati de recunoastere a autonomiei locale:
ca regim juridic unic si general;
ca regim juridic exceptional si particular.
În prima categorie se încadreaza acele state care asigura o identitate de tratament juridic comunitatilor locale, utilizând o baza juridica unica. De exemplu, Constitutia Greciei reglementeaza organizarea administratiei de stat pe baza unui sistem de desconcentrare, încredintând gestiunea afacerilor locale colectivitatilor locale, care se bucura de autonomie administrativa (art.102, pct.2). Constitutia Luxemburgului comunele formate din comunitati autonome, constituite pe baza teritoriala, posedând personalitate juridica si girând, prin propriile organe, propriul patrimoniu si interes (art.107, pct.1).
În a doua categorie se încadreaza acele state care, prin legea lor fundamentala, având în vedere particularitatile istorice si lingvistice ale constituirii lor, atribuie un anumi