SALOMEEA SAU DEVENIREA UNUI MIT
 

 
 
Nu ai alta solutie atunci când esti condamnat la exil de o societate aflata in plina bulversare decât sa te retragi din lume si sa adopti solutia lui Huysmans, care prefera “realitatii visul acestei realitati”.
Primii care au simtit ca lumea mergea la pieire au fost simbolistii. Impartita intre dorinta si moarte, cunoasterea fiintei la simbolisti s-a reflectat intr-un mod regresiv. Refuzul realitatii i-a condus la contemplarea nostalgica a unui trecut mitic, unde vagabondeaza un cortegiu de fantome murmurând cuvinte letale descifrabile doar pentru initiatii ce constituie “tribul “ poetilor.
Pentru simbolisti mitul va fi purtatorul unui sens nou: ei vor fi aceia care vor propune o re-lectura a miturilor, operând o deplasare semantica in chiar sânul acestora. Printre miturile preferate de ei, cel al Salomeei se degaja cu pertinenta. Iconografia abundenta, textele, povestile, piesele, romanele sau poemele reiau acest episod al istoriei sfinte, episod ce priveste taierea capului sfântului Ioan Botezatorul. Dar autorii se indeparteaza in mod manifest de ceea ce ar putea privi suferintele Precursorului pentru a pune in evidenta pe Salomeea, tânara femeie care obtine prin farmecele sale de la Irod Antipas capul Botezatorului.
Mitul ce se dezvolta in jurul anilor 1890 aduce in scena in maniera cea mai radicala pe femeia fatala, imbratisând in modul cel mai fericit toate formele de arta. E interesant de vazut faptul ca „portretul” Salomeei va deveni un fel de exercitiu impus de estetica decadenta, pentru ca, prin imaginea ei, portret blestemat sau viziune de arta, trece dialogul intre pictura si literatura, incepând cu anii 1880. Legendele medievale si picturile Renasterii, capodoperele si productiile comerciale, celebrarile halucinante si exorcismul crud al parodiilor, aduc o mica contributie la istoria originala, motivatiile sale psihologice, colectia sa de obiecte simbolice, pâna la punctul de cris