CRUCIADELE
Caracterul si cauzele cruciadelor
Cruciadele pot fi definite ca expeditii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri si coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au aparut într-o societate aflata în plina expansiune politica si militara si sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele si paturile sociale.
Aspectul religios consta în faptul ca aceste expeditii au fost însotite, la început, de o ideologie crestina. Proclamate ca „razboaie sfinte”, ele au fost organizate în numele eliberarii asa numitelor „locuri sfinte” (Ierusalimul), de sub dominatia musulmana. Caracterul religios al cruciadelor explica de ce conducerea lor a revenit papalitatii al carei rol, pe plan international, se afirma în secolul al XI-lea.
Orientul Apropiat (Bizantul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic si cultural decât Occidentul, exercita, la sfârsitul secolului al XI-lea, o puternica atractie asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea data trecea printr-o perioada de criza ca urmare a încheierii procesului de aservire a taranimii, a cresterii puterii principilor, a instituirii „ordinului” cavaleresc, a sporului demografic, precum si a unor factori naturali: inundatii, seceta, foamete, molime etc. Anarhia politica aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât si celei orasenesti. Canalizarea spiritului razboinic al cavalerilor în afara Europei, aparea tuturor o solutie fericita. La ideea de cruciada au aderat repede si orasenii, care întrezareau posibilitatea unor noi piete de desfacere si aprovizionare.
Participarea masiva a taranimii la cruciade se explica, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de alta parte, prin spiritul de colectivitate li solidaritate foarte puternic în evul mediu, fapt dovedit cu prisosinta în timpul cruciadelor copiilor.
Principii s-au alaturat si ei cruciadelor deoarece nu puteau ramâne în afara unei lupte care le-ar fi adus noi stapâniri, prestigiu si glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar si cel popular a existat o prapastie.
Posibilitatea unor actiuni militare în rasarit si a unor deplasari da mase a fost creata de însasi situatia politica din Orientul Apropiat. În a doua jumatate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, dupa ce au cucerit Bagdadul (1055), au înaintat în Asia Mica, în Siria si Palestina, pe atunci stapânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc si a celor trei sultanate, Capadocia, Rum si Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizant, într-un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii si normanzii atacau imperiul. În aceasta situatie împaratii bizantini au fost nevoiti, în mai multe rânduri, sa ceara ajutor militar în Occident. Asa s-a nascut initiativa papalitatii de a organiza expeditii în urma carora scaunul apostolic si-ar fi marit sfera de influenta, mai întâi prin înlaturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolica si ortodoxa, apoi, prin raspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza si Clermont (10959, apelul de cruciada a fost lansat de catre papa Urban al II-lea.
Cruciada I (1096-1099)
Prima cruciada s-a desfasurat în doua etape: expeditia saracimii, condusa de Petre Pustnicul si Walter cel Sarac, si expeditia cavalerilor grupati în patru corpuri principale de oaste, conduse de Geoffroi de Bouillon, ales mai târziu comandant suprem al armatei; Huges de France, fratele regelui Filip I si Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Boemund de Tarent si Tancred de Sicilia.
Masele popolare au ajuns la Constantinopol, trecând prin Germania, Boemia si Ungaria. Împaratul Alexie Comnenul, pentru a evita tulburarile în oras, i-a transportat pe cruciati pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacrati de trupele selgiucide sau facuti prizonieri si dusi în robie.
Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din orasele de pe Rin, Köln si Mainz, anuntând prin aceasta caracterul sângeros si de jaf ce aveau sa-l îmbrace expeditiile. În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat o întelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau sa recunoasca suzeranitatea împaratului în teritoriile cucerite de la turci. Cu mare greutate, cruciatii au respins armata selgiucida si au cucerit Niceea si Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat sapte luni, dar în cele din urma a fost si ea ocupata (1098). Cruciatii au trebuit sa lupte cu musulmanii înca un an pentru a-si croi drum spre Ierusalim. Abia în anul 1099 orasul a cazut în mâinile lor.
În urma cuceririlor facute, s-au creat mai multe formatiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul d...