Domnia lui Alexandru cel Bun II

Alexandru cel Bun, fiu al lui Roman I, a fost sprijinit în preluarea domniei de catre Mircea cel Batrân. Acesta a devenit domn împotriva vointei regelui Vladislav Iagello, a feudalilor poloni si lituanieni si a lui Witold, mare cneaz al Lituaniei, var cu regele, care ar fi vrut sa înscauneze în Moldova pe Ivascu, fiul lui Petru Musat. Alexandru a depus juramânt de credinta regelui Poloniei si lui Witold, la 25 martie 1400, la Brest în Polonia. Acesta a renuntat la Tara Sepenitului si la suma împrumutata de Vladislav Iagello de la Petru Musat.
Domn din aprilie 1400, Alexandru (supranumit cel Bun) va îngadui lui Mircea sa exercite mai multa vreme influenta sa asupra celeilalte domnii românesti , din Moldova. Interventia sa pe lânga Patriarhia din Constantinopol va fi hotarâtoare pentru recunoasterea Mitropolitului Moldovei si asezarea acestuia la Suceava (26 iulie 1401) – expresie a independentei politice a românilor de la rasarit de Carpati, dar si a colaborarii strânse între cei doi domni.
Dupa model muntean, Alexandru va organiza structura administrativa a tarii, traditia atribuindu-i întemeierea dregatoriilor. În acest context, a fost fixat si hotarul dintre Moldova si Tara Româneasca în zona Dunarii de Jos, unde se interfera autoritatea conducatorilor politici de la Suceava si Târgoviste.
În virtutea unei traditii politice initiate de primii Musatini, Alexandru a încheiat o întelegere cu regele Poloniei, WI. Jagello, recunoscându-i suzeranitatea (12 martie 1402). Aceasta optiune politica era menita sa contracareze pretentiile dominatoare ale Ungariei, sa întareasca unitatea antiotomana si sa stimuleze, prin privilegiile ce le-au fost date la începutul secolului al XV-lea, bogatul comert de tranzit desfasurat prin Moldova de negustorii litoveni si craioveni. În 1403, Mircea cel Batrân a reînnoit si el alianta cu Vladislav Iagello, prin intreventia domnului Moldovei. Se realiza atunci o tripla alianta între aceste tari. Reînnoirea