DOMNITA RALU

Descinde din familia voievodului fanariot din Tara Româneasca Ion Gheorghe Caragea, numit de Înalta Poarta Otomana, pe scaunul voievodal în 1812: vremuri tulburi, grele pentru tara, dar benefice pentru domn ce trebuia sa strânga averi peste averi pentru a-si asigura familia cu trai îndestulat; familie numeroasa alcatuita din Doamna Tarii, Elena, sotia voievodului si mama a cinci copii; printre ei se numara si domnita Ralu.
Un grec al carui nume nu se mai cunoaste a compus niste versuri, traduse apoi de un contemporan numit Zilot Românul si care au surprins foarte realist “starea natiunii” la vremea aceea:
“Cei mari ca sa se dezmierde
Pân-si mintile le pierde.
Norodul ofteaza, tace,
Gândind doar: se va preface!
Trebuie însa sa se stie
Ca schimbari de-or sta sa fie,
Acea de-acum dezmierdare,
Le va fi de-osânda mare.
În ciuda decadentei moravurilor si a relatiilor dintre oameni, fiica voievodului, domnita Ralu, împreuna cu mama sa, Doamna si alte jupânese si jupânite duceau o viata cuviincioasa si dedicata culturii. Domnita cunostea, rod al unei educatii alese, limba si literatura greaca, admira prin cunoastere cultura franceza si germana. Pasiunea ei era îndreptata spre muzica si teatru. Gingasia firii ei o regasim în placerea de a cânta la pian , clavir cum i se spunea în epoca, adus tocmai din Constantinopol si se pare ca este primul din Bucurestii acelor timpuri. Citându-l pe C. Gane, autorul volumului “Trecute vieti de doamne si domnite”, referitor la Domnita Ralu, afirma “Cât despre teatru, acesta nu era pentru Domnita Ralu un mijloc de-a petrece; teatrul era pentru ea un fel de-a rasplati cultura, de-a înalta sufletele celor care traiau prea lipiti de glie, o înviere a vechii glorii elene, într-un cuvânt aproape o vocatiune, un apostolat.”
Într-una dintre cele mai mari încaperi din palatul voievodal din Bucuresti, la Curtea Veche, a amenajat o mica scena pe care a decorat-o modest si a organizat spectacole cu piese la moda în Europa.