Razboiul de independenta al coloniilor engleze din
America de Nord

1.Cauze si premise
Dupa Razboiul de Sapte Ani,(1756-1763), Marea Britanie a devenit puterea dominanta in America de Nord. Francezii pierdusera pamanturile din Canada, iar in sud, de-a lungul coastei Oceanului Atlantic pana in Georgia se intindeau cele 13 colonii britanice.
Pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea in cele 13 colonii exista o populatie de aproximativ 3 milioane de locuitori , majoritatea de descendenta britanica. Orasele erau mici dar prospere; Philadelphia era cel mai mare oras, cu o populatie de 40000 de locuitori, urmat de New York, cu 25000 loc.
Americanii erau obisnuiti sa aiba un cuvant de spus cu privire la propriile afaceri prin intermediul alesilor lor din corpul legislative, cu toate ca deseori luau nastere tensiuni intre acestia si autoritatile din Londra. Guvernele britanice erau mult prea departe de America pentru a putea intelege nevoile colonistilor si oricum, efortul lor in acest sens era minim. Ca restul puterilor europene, britanicii vedeau coloniile doar prin prisma beneficiilor aduse tarii mama. Interesul lor era clar evidentiat de restrictiile severe impuse asupra comertului din colonii. Americanii trebuiau sa importe toate bunurile de care aveau nevoie din Marea Britanie sau din alte colonii britanice; taxele puse asupra produselor straine erau mari tocmai pentru a impune cumpararea bunurilor similare de provenienta britanica. Coloniile erau considerate furnizorii principali de materii prime pentru industria britanica; din aceasta cauza au fost impiedicate sa-si dezvolte industrii proprii, care ar fi putut concura cu cele din tara mama. Avand in vedere abundenta de resurse si cresterea continua a numarului de colonisti si a fortei lor, situatia nu putea ramane prea mult timp neschimbata, iar victoria obtinuta de Marea Britanie in Razboiul de Sapte Ani a insemnat inceputul schimbarii.
Americanii, i