Etimologic se pare ca dopingul vine din flamandul “to doop” asa cum apare in dictionare in secolul al XVIII – lea. Desigur ca incercarile de a stimula puterea, forta, dorinta de a invinge pot fi gasite inca de la romani, care organizau luptele dintre gladiatori si unde invingatorul, care era adult, cauta prin toate mijloacele sa castige. Se pare ca s-au gasit inscrisuri din care reiese ca in intrecerile in trasurici conducatorii absorbeau o licoare (vin + miere), care le dadea o anumita putere, o anumita agresivitate.
Despre doping in acceptiunea de azi se poate vorbi cam din secolul XX. Astfel prin anii 1900 – 1936 in Japonia, sportivii foloseau inainte de competitii cardiotonice si nitriti (vasodilatatori coronarieni); cel de-al II – lea razboi mondial a consfintit efectele anfetaminelor (psihostimulante) asupra sistemului nervos, aviatorii germani, care executau bombardamente de noapte primind aceste substante inainte de plecare in misiune pentru intretinerea starii de vigilenta si agresivitate. De aici si pana la trecerea in sport nu a fost decat un pas. Postbelic, cand viata sportiva si-a reluat cursul a aparut si utilizarea substantelor dopante, amfetaminele, antidepresivele, simpaticomimeticele si analgezicele cardio – respiratorii fiind primele grupe de substante folosite de sportivi din proprie initiativa sau la recomandarea unor cadre sportive (antrenori, medici, masori, etc.).
In vremea aceea regulamentele anti – doping erau inexistente iar lipsa unor laboratoare de specialitate facilita aceasta actiune (dopaj), in mod nestintific si plina de riscuri. Cine nu-si aminteste de ciclistul danez Olsem, care la Jocurile Olimpice de la Roma din 1960 concurand in proba 100 km sosea echipe, pe o caldura inabusitoare de 33° C isi pierde viata iar la necropsie se evidentiaza urme de anfetamine in corpul sau. O prima actiune concentrate la nivel european o reprezinta colocviul de la Ouriage – les – Bains din Franta cu care ocazie se da o p