APORIA TRISTETII
Atât în calitatea de sentiment “empiric” al vietii, cât si în calitatea de sentiment metafizic al acesteia, tristetea are o configuratie aporetica, ceea ce înseamna ca în ambele ipostaze ea coincide cu o situatie afectiva conflictuala. Tristetea este o forma specifica a luptelor dintre contrarii. Fara îndoiala, individul care se instaleaza în tristete ca într-un fel de concluzie afectiva a unei serii de evenimente cu un caracter strict personal nu va resimti niciodata nevoia de a teoretiza pe marginea ei si de a-i atribui prin urmare, un sens mai profund si mai general. El nu va defini niciodata tristetea în termeni aporetici. Dar el o va percepe ca o tonalitate aporetica, o va percepe, deci, ca o contradictie afectiva interna, ca o insatisfactie afectiva, ca o indispozitie sufleteasca, o va percepe asadar, ca o expresie a neîmplinirii vietii sale sufletesti. Omul (obisnuit), care se întristeaza, se întristeaza pentru ca este contrariat în aspiratia lui spre fericire. Tristetea lui (tristetea lui “empirica”) decurge din faptul ca, în elanul sau spre fericire, el întâmpina opozitia unei forte exterioare. Din aceasta tensiune si lupta între contrarii nu rezulta neaparat un vid sufletesc, un “neant” psihic. Daca nu va cunoaste ceea ce s-ar numi mortificarea sufletului, persoana dominata de sentimentul tristetii “empirice” va cunoaste, totusi, variatul registru al regretelor si, pentru o anumita perioada de timp, va intra chiar într-o stare de inactivitate, de imobilism si se va lasa patrunsa de perfidia otravita a oboselii psihice.
Tristetea filozofica este un sentiment mult mai complex. Un sentiment filozofic propriu-zis este un sentiment trecut prin filtrul reflectiei, al meditatiei, al ratiunii critice. Un sentiment devine un sentiment filozofic atunci când îl conceptualizam, îl rationalizam, îi atribuim un sens explicit.
Deci, exista doua feluri de tristete: tristetea irationala sau prefilozofica si tristetea filozofica. Lor le corespund doua forme specifice ale autocunoasterii: una dintre ele este “abstracta” si imprecisa, cealalta este “concreta” si exacta. Autocunoasterea abstracta ne indica faptul ca sentimentul tristetii este un sentiment totalizator al vietii subiective, dar ea nu descifreaza cauzele ascunse ale acestui fenomen; ea procedeaza ca si cum cauzele respective nici nu ar exista. De asemenea, aceasta forma a autocunoasterii nu se refera în termeni expliciti la continutul aporetic al sentimentului irational al vietii. Autocunoasterea concreta, însa, dezvaluie cauzele pentru care tristetea poate deveni sentimentul concluziv al trairii subiective în întregul ei, circumstanta care îi permite, totodata, sa treaca la explicitarea aporiei consubstantiale tristetii si la definirea ei corecta.
Fara îndoiala, autocunoasterea concreta este precedata de autocunoasterea abstracta. Cu alte cuvinte, reflectia filozofica asupra tristetii pleaca de la constatarea ca în urma impactului cu existenta apare în constiinta omului o prima forma de “indispozitie”, o prima forma de nefericire – tristetea irationala – si se motiveaza prin dorinta de a revela cauza acestei “indispozitii”, a acestei “nefericiri”, a acestei “tristeti”. Ea ne dezvaluie faptul ca tristetea “originara” decurge din neîmplinirea aspiratiei originare spre fericire, aspiratie prezenta, într-o modalitate implicita, în sufletul fiecarui individ. Dar misiunea ei nu se opreste aici. Meditatia filozofica trece dincolo de aceasta explicatie oarecum tautologica, pentru a cauta cauzele mai concrete ale sentimentului de tristete. Ea parvine la întrebarea: de ce nazuinta de a fi fericit în sensul absolut al cuvântului este ceva ce nu se împlineste niciodata? În cursul investigatiei care urmareste sa dea raspunsul la întrebare si sa descopere adevarul, apare, însa, un fenomen straniu: tristetea însasi evolueaza, devenind mai profunda si mai complexa, devenind o tristete “filozofica”. Aceasta echivaleaza cu a spune ca degajând cauzele pentru care sentimentul fundamental al omului nu poate fi, în ultima instanta, decât sentimentul tristetii, noi ajungem sa transformam tristetea irationala în tristete autoreflexiva, deci într-un sentiment constient de motivatiile ce-l determina sa se constituie în pura lui specificitate – ca sentiment aporetic, cu alte cuvinte – si care se percepe pe sine ca sentiment având un astfel de continut. Tristetea autoreflexiva este tristetea devenita constienta de propria ei structura aporetica si, prin urmare, de propria ei “idee”, de propriul ei sens logic si care îsi da seama ca aceste autodezvaluiri au fost facute posibile de un alt sir de autorevelatii ale constiintei – de autorevelatiile care au deconspirat “fiinta” subiectivitatii ca fiind de natura aporetica.
Prin intermediul introspectiei (autoobservarii), individul poate ajunge sa-si însuseasca ideea ca propria lui subiectivitate este formata dintr-o constelatie de aporii: existenta si neantul, finitul si infinitul, ...