De-a lungul timpului, oameni precum Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce si Dimitrie Cantemir au saltat literatura romana pe cele mai inalte culmi.
In conceptia despre lume si viata, Grigore Ureche, primul cronicar care a scris in limba tarii, este un providentialist. Ca toti contemporani sai, el considera ca Dumnezeu a creat lumea si tot el o carmuieste, facandu-si simtita prezenta in anumite fenomene naturale.
Ideile sale politice sunt acelea ale marii boierimi. Domnul este unsul lui Dumnezeu pe pamant, insa trebuie sa conduca tara dupa sfatul boierilor, sa fie “o matca fara ac”. Iubirea de tara si dorinta de a o vedea independenta se stravede la tot pasul in paginile cronici, de unde atitudinea lui antiotomana. De aici admiratia lui Ureche pentru figura lui Stefan cel Mare, caruia ii consacra, pe drept cuvant, un insemnat numar de pagini in cronica sa. Facandu-si studiile in Polonia, la Lvov, si venind in contact cu ideile umanismului, cronicarul acorda o mare importanta rolului personalitatii in dezvoltarea istoriei. Independenta Moldovei, ca si intrega epoca de inflorire de pe timpul lui Stefan cel Mare, se datoreste, dupa Grigore Ureche, aproape exclusiv personalitatii exceptionale a marelui voievod, pe care scriitorul il reda cu mandrie ca exemplu, contemporanilor sa. Scrisul lui Ureche are insa un caracter sobru si concis, restrans aproape numai la faptele domnitorului, pe care le comenteaza lapidar in cate o “invatatura” sau “nacazanie”. Relatarea se face intr-un limbaj popular, de povestire si, pe alocuri, de pomelnic, simbla insiruire de fapte. Cronicarul e un moralist, observa caracterele si le judeca, in lumina conceptiilor sale, folosindu-se adesea, pentru conciziune, de maxime preluate din Biblie sau din vorbirea curenta. Toate aceste trasaturi ale scrisului lui Ureche pot fi aflate, in mic, in cunoscutul paragraf consacrat portretului lui Stefan cel Mare, iesit parca din pana lui Tit Liviu roman. In cadrul expunerii cronicii, Stefan cel Mare, are un rol ilustrativ, de gravura, menita sa emotioneze pe cititor, dupa ce, in paginile anterioare s-a edificat asupra personalitarii domnitorului prin expunerea faptelor acestuia.
Mai invatat decat Grigore Ureche, Miron Costin, care de asemenea isi facuse studiile in Polonia, la un colegiu iezuit din localitatea Bar, are aceleasi conceptii filozofice si politice ca si predecesorul sau. In plus, am putea adauga la el o anume nota de sceptism cu privire la posibilitatea scuturari jugului otoman, lucru ce se explica prin epoca in care a trait cronicarul, cand dominatia turceasca din afara, favoriza tot mai mult asuprirea feudala si decadera dinauntrul tarii.
Ca scriitor, Miron Costin este mai “cult” decat Grigore Ureche, si fraza sa, pastrand unele elemente populare, este stilizata in chip constient, pentru urmariea efectelor. “Miron observa sistematic, compune, si ceea ce iese de sub pana lui, mult mai putin spontan, este rodul unei arte” – scrie George Calinescu in “istoria literaturii romane”. Avand adesbateri o problema foarte importanta, aceea a demonstarii latinitatii poporului nostru si a inlaturarii asertiunii calomnioase venita din partea lui Simion Dascalul, in “De neamul moldovenilor…”, cronicarul cauta din capul locului, tinuta demna, intelectuala. Ceea ce imprezioneaza in acest inceput al dezertatiei sale este stapanirea vibratiei emotive, izvorata din patriotism ardent, dar acoperita intr-o expunere ce cauta a convinge prin justetea si obiectivitatea argumentarii. Imprumutand din sintaxa latina punerea verbului din principala la sfarsit si constructia ampla, cronicarul realizeaza pe deplin ceea ce isi propune. Moralist si el, costin cauta a caracteriza lapidar, dar cu patrundere si plasticitate, pe istorici care s-au ocupat inaintea sa de problema in chestiune.
In sfarsit, din straduinta oentru conciziune, lui Miron Costin i se intampla uneori sa spuna cate o vorba memorabila, care se constituie in maxima, cu caracter inalt moralizator: “… sa aibi vreme si cu cetitul cartilor a face iscusita zabava, ca nu este alta si mai frumoasa si mai de folos in toata viata omului, zabava, decat cetitul cartilor”. Din scripturi “agonisim nemuritoriu nume”; “Cercati scripturile. Scriptura departe lucru de ochii nostrii, ne invata cu acele trecute vremi, sa pricepem cele viitoare”.
Privite indeaproape, sub raport stilistic indeosebi, fragmentele lui Ion Neculce, din “O sama de cuvinte” sunt niste instantaneie epice, schite si nuvele in raccourci, de o mare conciziune. Romanticii de la mijlocul seculuilui trecut, un Negruzzi, un Bolintineanu, sau un Alecsandri i-au reluat si dezvoltat motivele, in spiritul pasoptist al epocii. Fireste, nota patriotica a fost mult accentuata, insa urmasi, oricat de talentati, sunt departe de ar...