Dimensiunea ontologica a lirismului eminescian
Motto: „Omul, asemenea desertaciunii,
zilele lui sunt ca o umbra care trece”
(Psalmul 144)

Mihai Eminescu, ca adept al filozofiei germane, a pus accentul în creatiile sale de valoare, pe ontologie, al carui obiect principal este problema existentei, ghidîndu-se dupa ideile lui Kant, Hegel si Schopenhauer. Timpul este o modalitate de existenta de fiintare a obiectelor si fenomenelor, în dependenta de succesiune, ritmul si dezvoltarea lor.
Notiunea de timp constituie supratema creatiilor eminesciene, relevata prin trei concepte temporale: „fugit irreparabile tempus”, „panta rhei” si „carpe diem”. Conform filozofiei germane, esenta existentei exprima dorinta umana de a conferi vietii un sens, o valoare, caci „Nu traim oricînd, de aceea nu putem trai oricum” (Erich Fromm). Idealul prin care dorim sa conferim sens propriei vieti este de fapt scopul global al initiativelor. Viata, în esenta eminesciana, este o traiectorie modelata de timp, din perspectiva unui tel suprem. Acest concept, „carpe diem”, este ilustrat în poezia „Dintre sute de catarge”, prin versurile „De-i fi gonit norocul / Fie idealurile”. Norocul sugereaza scopul suprem , al sansei, eroul liric privind valorile umane sub cele doua aspecte ale vietii :clipa si nazuinta spre vesnicie, împlinire. Întrebarile retorice „Cîte oare le vor sparge / Vînturile, valurile?” si „ Cîte o sa le-nece oare / Vînturile, valurile?” accentueaza simbolul vînturilor si a valurilor, ce denota obstacolele la care este supusa fiinta umana în starea de dorinta. Prin urmare, pentru a ne trai clipa, viata trebuie sa ne opunem impedimentelor existentei.
Predilectia pentru studierea acestor teme existentiale se evidentiaza în perioada activitatii ca ziarist a lui Eminescu, în special din 1882, cînd s-a remarcat ca corespondent al ziarului „Timpul” . În aceasta etapa, scriitorul a contactat permanent problemele prezentului, avînd cunostinte despre trecut si speranta în viitor. Aceste