Titu Maiorescu- Eminescu si poeziile lui

Ceea ce caracterizeaza mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o asa de covârsitoare inteligenta, ajutata de o memorie, careia nimic din cele ce-si întiparise vreodata nu-i mai scapa (nici chiar în epoca alienatiei declarate), încât lumea în care traia el dupa firea lui si fara nici o sila, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le însusise si le avea pururea la îndemâna. În aceeasi proportie tot ce era caz individual, întâmplare externa, conventie sociala, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteasca si chiar soarta externa a persoanei sale ca persoana, îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materiala a lui Eminescu însemneaza a întrebuinta o expresie nepotrivita cu individualitatea lui si pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca sa traiasca în acceptiunea materiala a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins niciodata în vremea puterii lui intelectuale; când nu câstiga singur, îl sustinea tatal sau si-l ajutau amicii. Iar recunoasterile publice le-a despretuit totdeauna.
Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a carui lipsa se plânge o revista germana din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, dupa dispozitia momentului, cu acel surâs de indulgenta miloasa ce-l avea pentru nimicurile lumesti. Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit sa-l vada, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am vazut si eu la Curte si l-am vazut pastrând si aici simplicitatea încântatoare ce-o avea în toate raporturile sale omenesti. Dar când a fost vorba sa i se confere o distinctie onorifica, un bene-merenti sau nu stiu ce alta decoratie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însusi al cugetarii omenesti, care alt Rege ar fi putut sa-l distinga? Si aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desavârsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exception