Geneza basmului


Povestitul ca arta verbala pare a avea o origine foarte veche, datand din epoca primitiva. Dintre povestirile orale, cea care a capatat cel mai mult atentia cercetatorilor, incepand din perioada curentului cultural romantic, a fost basmul.
Culegerea si interpretarea basmelor populare a catalizat evolutia teoriilor si metodelor folcloristice. Constructia epica reductibila la simboluri si perfectiunea formala sunt trasaturi ale basmului care au directionat analiza acestei categorii din perspective interdisciplinare: literar-estetica, filosofica, sociologica, psihologica.
Teoriile elaborate cu privire la geneza basmului reflecta in mare masura diversitatea orientarilor stiintifice aplicate unui obiect atat de complex.
Teoria mitologica, sustinuta de Max Muller, afirma ca basmele provin din vechile mituri indoeuropene, fiind preluate si dezvoltate de fiecare popor dupa despartirea de unitatea indoeuropeana.
Teoria migrationista sau difuzionista, formulata de Th. Benfey, sustine ca basmele au ca unica sursa vechea literatura indiana creata de calugarii budisti in templele lor; ele s-au raspandit datorita migratiei popoarelor dinspre rasarit spre apus si ca urmare a contactelor culturale dintre popoare.
Teoria antropologica sau poligenetica, emisa de E. B. Tylor si A. Lang, ajunge, pe baza constatarii similitudinii motivelor si tiparelor narative la popoare aflate la distante care fac improbabil contactul intre ele, la concluzia ca basmele sunt supravietuiri din substratul de credinte primitive comun speciei umane si s-au nascut independent la popoare diferite.
Teoria originii totemice, apartinandu-i lui A. van Gennep, conform careia basmele ar fi rezultatul transformarii succesive a credintelor in sacralitatea unui animal protector al comunitatii, este argumentata prin rolul animalelor din basme in evolutia naratiunii.
Teoria onirica, avandu-i ca autori pe F. Laist