Mihai Eminescu:
Luceafãrul
Reprezintã un moment de maximã elevaþie a lirismului eminescian; este capodopera eminescianã, o admirabilã sintezã a temelor ºi motivelor, atitudinilor poetice eminesciene.
Criticii literari vãd în Luceafãrul o cheie de boltã a universului poetic eminescian. Întâlnim toate marile teme, motive ale creaþiei marelui poet: geniul, dragostea, natura, demonul, titanul, filozofia, cadrul nopturn, elementul neptunic.
Luceafãrul rãmâne un model de depãºire al gândirii mitice prin gândire filozoficã.
Pornind de la un basm popular, Mihai Eminescu investeºte materialul folcloric cu idei filozofice (Schopenhauer, Kant, Hoegel) ºi realizeazã un poem alegoric pe tema soartei nefericite a geniului.
A fost publicat în 1883 în Almanahul Societãþii Academice Social-Literare, România Junã.
Geneza poemului
Mihai Eminescu a pornit de la un basm popular, Fata în grãdina de aur, basm cules de germanul Kenish în timpul unei cãlãtorii în Muntenia, în 1861.
În basm era vorba despre o tânãrã fatã de-mpãrat, închisã de tatãl ei într-un castel. Un zmeu se îndrãgosteºte de ea, dar fata îl respinge speriatã de nemurirea lui. În cele din urmã fata de-mpãrat îi cere zmeului sã devinã muritor. Zmeul se duce la demiurg ºi-i cere sã devinã muritor, dar este refuzat. În acest timp fata de-mpãrat se îndrãgosteºte de un fecior de-mpãrat cu care fuge-n lume. Zmeul se rãzbunã prãvãlind o stâncã pe fata de-mpãrat. Tânãrul moare ºi el de durere.
Mihai Eminescu nu s-a mulþumit sã versifice basmul ci a supus materialul folcloric unui proces de abstractizare ºi de spiritualizare. A regândit ºi a modificat personajele ºi semnificaþiile creaþiei populare.
Zmeul din forþa rãului a devenit prin imobilizãri repetate Hyperion, simbol al genuilui; fata de împãrat a trecut ºi ea printr-un proces de spiritualizare pentru a corespunde aspiraþiilor lui Hyperion. Fiul de împãrat a devenit Cãtãlin, simbolul omului obiºnuit; demiurgul a devenit o proiecþie abstractã, Creatorul. Principala modificare se referã însã la suprimarea rãzbunãrii. Hyperion nu se mai rãzbunã, ca zmeul din basm, pentru cã rãzbunarea nu se potriveºte cu esenþa sa superioarã.
Între 1870-1872 Mihai Eminescu elaboreazã prima variantã a poemului – care se terminã cu blestemul zeului: Un chin s-aveþi: de-a nu muri de-odatã!
Dupã 1880 elaboreazã încã cinci variante a poemului.
Alãturi de izvoarele folclorice ºi motivul Zburãtorului, Fata din grãdina de aur ºi Miran ºi frumoasa fãrã carp Mihai Eminescu a mai folosit izvoare filozofice: concepþia despre geniu a lui Schopenhauer, elemente din filozofia lui Kant ºi Hoegel, izvoare mitologice: mitologia greacã, indianã ºi creºtinã, izvoare biografice: propria sa experienþã de viaþã.
Depãºind schemele basmului popular Mihai Eminescu realizeazã într-o formã rafinatã de o simplitate clasicã o dezbatere cu profunde implicaþii filozofice asupra condiþia omului de geniu.
Referindu-se la sensul poemului sãu, Mihai Eminescu preciza într-o notã pe manuscris: În descrierea unui voiaj în þãrile române, germanul Kunish povesteºte leganda Luceafãrului. Aceasta este povestea, iar înþelesul alegoric i-am dat este cã, dacã geniul nu cunoaºte nici moarte, ºi numele lui scapã de noaptea uitãrii, pe de altã parte aici pe pãmânt nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Poemul începe cu formula tradiþionalã a basmului popular, din plasarea într-un timp mitic, nedeterminat:
A fost odatã ca-n poveºti,
A fost ca niciodatã,
Din rude mari împãrãteºti,
O prea frumoasã fatã.
Fata de împãrat este definitã prin atributele unicitãþii:
ªi era una la pãrinþi,
ªi mândrã-n toate cele,
Cum e fecioara între sfinþi,
ªi luna între stele.
Urmeazã prezentarea idilei dintre fata de împãrat ºi luceafãr. Luceafãrul îi apare fetei în vis: Cãci o urma adânc în vis, Iar ea vorbind cu el în somn, având semnificaþia unui vis erotic.
La chemarea fetei Luceafãrul se întrupeazã de douã ori:
Cobori în jos luceafãr blând,
Alunecând pe-o razã,
Pãtrunde-n casã ºi în gând,
ªi viaþa-mi lumineazã
Prima întrupare este angelicã, rãspândind în jur o senzaþie de frig, de rãcealã, de glacialitate:
Pãrea un tânãr Voievod,
Cu pãr de aur moale,
Un vânãt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale
[…] Iar umbra feþei strãvezii
E albã ca de cearã –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afarã.
Aceastã întrupare a luat naºtere din combinarea elementului cosmic (cerul) cu elementul neptunic (marea).
Chemarea eroticã a luceafãrului nu este numai expresia dorinþei, a instinctului erotic, din perspectiva dialecticii lui Hoegel, chemarea luceafãrului exprimã o sete de autocunoaºtere, dorinþa lui Hyperion de a ajunge la sine ...