Referat - Lucian Blaga - Paradis In Destramare

Categorie
Referate Romana
Data adaugarii
acum 8 ani
Afisari
1349
Etichete
lucian, blaga, paradis, destramare
Descarcari
360
Nota
9 / 10 - 1 vot

Lucian Blaga:
Paradis în destramare
Portarul înaripat mai tine întins
un cotor de spada fara de flacari.
Nu se lupta cu nimeni,
dar se simte învins.
Pretutindeni pe pajisti si pe ogor
serafimi cu parul nins
înseteaza dupa adevar,
dar apele din fântâni
refuza galetile lor.
Arând fara îndemn
cu pluguri de lemn
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urma lumini.
Noaptea îngerii goi
zgribulind se culca în fân:
vai mie, vai tie,
paianjeni multi au umplut apa vie,
odata vor putrezi si îngerii sub glie,
tarâna va seca povestile
din trupul trist.
Poezia face parte din volumul Lauda somnului(1929), volum, care se impune printr-o originalitate incontestabila. Poezia apartinând acestui volum prezinta un univers în destramare cufundat într-o stare hipnotica. Imaginea acestui univers în destramare este surprins foarte bine în versuri:
pretutindeni e o tristete, e o negare, e un sfârsit
Poetul trateaza într-o maniera personala o serie de mituri biblice, în acest sens este semnificativa marturisirea sa: E adevarat ca în poezia mea sunt frecvente si motive mitice, chiar teologice. Dar de aceste elemente uzez în chipul cel mai liber, ca mijloace de expresie poetica. Motivele nu sunt tratate dogmatic. Le folosesc în sens totdeauna creator, liber, le modific si le amplific dupa necesitati. Nascocesc motive mitice la fiece pas fiindca fara o gândire mitica nu ia fiinta, din pacate sau din fericire, nici o poezie.
Blaga prelucreaza creator, liber, mitul genezei, mitul cristic, mitul învierii mortilor, mitul sfântului Ioan, mitul sfântului Gheorghe. Unul dintre miturile fundamentale este Paradisul. În conceptia poetului, dupa izgonirea din Paradis divinul sacru s-a retras din lume, rupându-se definitiv legatura cu omul.
Punctul de plecare este un motiv biblic: si izgonind pe Adam l-a asezat în preajma raiului celui din Eden si a pus heruvimi si sabie de flacari vâlvâitoare sa pazeasca drumul spre pomul vietii (Facerea)
Prelucrând liber acest motiv biblic, Blaga creaza imaginea unei lumi moderne, a pacatelor, a unei lumi în destramare, din care divinul si sacrul lipsesc cu desavârsire. Poetul procedeaza la o desacralizare a simbolurilor crestine. Astfel îngerul de la poarta Paradisului numai tine în mâna decât un cotor de spada fara de flacari:
Portarul înaripat mai tine întins
un cotor de spada fara de flacari.
Deci sabia de flacari vâlvâitoare din Biblie devine la Blaga cotor de spada, sugerând pierderea sacralitatii. Portarul înaripat devine un paznic inutil al unui tarâm, care si-a pierdut atributele esentiale. Peste tot domineste o tristete metafizica, o dezolare, un sentiment al inutilitatii:
Nu se lupta cu nimeni,
dar se simte învins.
Blaga procedeaza la o umanizare, la o tratare în maniera profana a figuratiei biblice. Astfel serafimi, cu parul nins înseteaza dupa adevar; arhanghelii ara cu pluguri de lemn, plângându-se de greutatea aripelor; porumbelul sfântului duh stinge cele din urma lumini; îngerii goi se culca în fân, zgribulind de frig:
Pretutindeni pe pajisti si pe ogor
serafimi cu parul nins
înseteaza dupa adevar,
dar apele din fântâni
refuza galetile lor.
Arând fara îndemn
cu pluguri de lemn
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urma lumini.
Noaptea îngerii goi
zgribulind se culca în fân
Si în aceasta poezie se întâlneste simbolul fântânii, care sugereaza adevaruri fundamentale, care se refuza cunoasterea, de exemplu:
dar apele din fântâni
refuza galetile lor.
Apa vie, care ar putea dezvalui omului taina de dincolo, refuza omului aceasta dezvaluire si anunta momentul dramatic, inevitabil, când sacrul, divinul, se vor retrage definitiv din lume:
vai mie, vai tie,
paianjeni multi au umplut apa vie,
odata vor putrezi si îngerii sub glie,
tarâna va seca povestile
din trupul trist.
Ultima parte a poeziei exprima moartea mitului, a fanteziei, a imaginatiei. Sensul fundamental al poeziei este ca lumea moderna, desacralizata, demitizata, nu mai întelege glasul de sus, glasul divinitatii. Tristetea, dizolarea sunt determinate de sentimentul retragerii divinului din lume.
Din punct de vedere stilistic poezia se remarca plin simplitate; metaforic poetul sugereaza destramarea mitului despre Paradis, dar si destramarea lumii pentru ca pierderea credintei transforma lumea, pamântul într-un trup trist. Sentimentul de tristete provine deci din constientizarea ruperii de cosmic, de divin.
Întregul discurs liric este alcatuit din doua sfere c...


Copyright © Toate drepturile rezervare. 2008 - 2021 - Referatele.org