Lacul
de Mihai Eminescu
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarca;
Tresarind în cercuri albe
El cutremura o barca.
Si eu trec de-a lung pe maluri,
Parc-ascult si parc-astept
Ea din trestii sa rasara
Si sa-mi cada lin pe piept;
Sa sarim în lumea mica,
Îngrasati de glas de ape,
Si sa scap din mîna cîrma
Si lopetile sa-mi scape;
Sa plutim cuprinsi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin fosneasca,
Unduioasa apa sune!
Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin si sufar
Lânga lacul cel albastru
Încarcat cu flori de nufar.
Poezia “Lacul” apare la 1 Septembrie 1876 în revista Convorbiri Literare apoi,inclusa în volumul “Poezii” aparut în 1883.
Geneza poeziei se afla în versul “Lânga lacul cel albastru încarcat cu flori de nufar” din basmul popular “Calin Nebunul”. Aceasta imagine se regaseste într-o varianta a poemului “Calin (file din poveste)” : “Lânga lacul cel albastru încarcat cu nuferi mari” devenit “Lânga lacul care-n tremur, somnoros si lin se bate”
“Lacul” este o creatie lirica de dragoste si de natura, o idila cu elemente de pastel în care se îmbina sentimentul dragostei pentru fiinta iubita cu adoratia fata de frumusetile naturii.
Semnificatia textului:
Titlul exprimat printr-un substantiv comun articulat, numeste locul de visare si de intâlnire pentru cei doi indragostiti.
Tema:
Poezia exprima dorinta intensa a poetului de împlinire a visului de iubire.
Compozitia:
Aceasta creatie apartinând Liricii Erotice Eminesciene este structurata în 5 strofe 3 secvente în care planul exterior al naturii se cereleaza cu planul interior al trairilor sufletesti ale poetului:
Prima secventa (strofa I ) este un tablou, cadrul;
A II-a secventa (strofele II, III, IV ) înfatiseaza visul de dragoste;
A III-a secventa (strofa a V-a ) prezinta trezirea la realitate.
În prima strofa se schiteaza un spatiu infinit, sentimental, de dragoste proiectan-du-se în întregul univers. Tabloul terestru îl formeaza lacul încarcat cu “Nuferi galbeni” si codrul, symbol al permanentei, iar planul cosmic îl constitue cerul al carui senin se reflecta în oglinda apei. Prin verbele: “tresarind” si “cutrmura” se realizeaza personificarea naturii cuprinsa si ea de fiorul emotiei asteptarii. Barca este simbolul locului ocrotitor, unde, îndragostitii îsi pot trai iubirea tainica si pura.
Imaginea vizuala luminoasa realizata de poet prin epitetele cromatice: “albastru”; “galben” si prin constructia metaforica: “Cercuri albe”, sugereaza armonie, limpezime, claritate, seninatate.
Începând cu strofa a II-a prezenta eului liric se subliniaza prin pronumele personal eu si prin verbe la persoana I singular: “trec”, “ascult”, “astept”. Asteptarea este prezentata de poet ca posibilitate, dovada fiind repetitia adverbului parca: (parca ascult, parca astept). Tot ca posibilitate este sugerat ssi gestul tandru al îmbratisarii prin folosirea verbelor la conjunctiv: “Ea din trestii sa rasara / si sa-mi cada lin pe piept ”.
Pronumele personal ea nu individualizeaza fiinta iubita ci întareste valoarea de symbol a frumusetii feminine întruchipata de cea care este asteptata sa rasara misterioasa din trestii ca o minune a apelor.
Strofa a III-areda prin verbele „sa sarim”, „sa scap”dorinta eului liric de a trai vraja iubirii „în lumi preamica”. Prin personificarea „Îngânati de glas de ape”, apa devine faptasa bucuriei îndragostitilor.
Strofa a IV-a este dominata de farmecul iubirii care se îmbina în închipuirea poetului cu splendoarea naturii data de lumina luniii, de fosnetul vântului si de glasul apei. Trairea eului liric se cominica prin imagini vizuale, auditive si de miscare. Senzatia de vis de ireal este reliefata tot prin verbe la conjunctiv. Folosirea verbelor „sa plutim” la persoana I plural sugereaza refacerea cuplului initial prin posibila aparitie a iubitei.
Imaginile auditive sunt constituite de armonia miscarii vântului si a apei sugerate de verbele: „fosneasca” , „sune” , de adverbul „lin” si de adjectivul „unduioasa” folosite ca epitete.
Semnul exclamarii de la sfârsitul strofei marcheaza momentul de maxima intensitate a emotiilor traite de eul liric visând la împlinirea dragostei.
În strofa a V-a, finala, visul ia sfârsit si eul liric revine la o realitate trista, dure-roasa deoarece realizeaza ca totul a fost doar fictiune. Noua stare de spirit a acestuia se evidentiaza prin verbele: „nu vine” ; „suspin” ; „sufar”, prin adverbul „în zadar” si prin adjectivul, epitetul „singuratic”.
Punctele de suspensie din versul „Dar nu vine...” invita la meditatie asupra frumuse...