În creatia lui Eminescu , dragostea si natura sunt teme permanente. Natura este cadru fizic pentru gesturile poetului. Eminescu este un poet al spatiului cosmic , prin multimea elementelor cosmice: stele , soare , luna , cer , luceafar , dar si un cântaret al naturii terestre în vesnica rotire a anotimpurilor.
Dragostea se afla într-o perfecta asonanta cu natura.. Natura este stare de spirit , în sensul ca înfatisarea ei este dictata de suflet.
Poezia începe simplu cu o ruga adresata , dupa cum se poate întelege unui ,,lui” unui ,,el”. Nu se descopera , nu se arata cine adreseaza aceasta ruga , la început , dar se poate vedea altceva . Si anume se poate vedea cum ,,ea” cea care vorbeste , pare sa fie una cu fiinta ,,lui”. Doar ea îl poate întelege , doar ea îl cunoaste atât de bine , si , mai presus de toate , ea îl iubeste ,, atât de mult ” .
,, O, ramâi , ramâi la mine ,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu stiu sa le-ascult;”
Pentru ,,ea” el este printul ei , este materializarea unui basm , dar printul este cuminte , prin care se vede o puritate sufleteasca adânaca.
,, În al umbrei întuneric
Te aseman unui print ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu achi negri si cuminti; ”
Cu grija unei mame parca „ea” îl introduce într-o lume minunata , plina de viata , de miscare , de adevar. Si totul pare sa treaca asemenea unor clipe, iar clipele par veacuri. Toata imaginea se limpezeste dupa ce ni se dezvaluie si penultima strofa.
„ Astfel zise lin padurea ,
Bolti asupra-mi clatinând;
Suieram l-a ei chemare
S-am iesit în câmp râzând.”
Vedem mama natura , padurea lui Eminescu cum îi vorbeste , cum îl ocroteste , cum îl iubeste ca pe propriul ei pui ce este. El , puiul de om , este plin de inocenta copilariei , inocen