Ion Luca Caragiale:
O scrisoare pierdutã



Tudor Vianu: Printr-un neaºteptat dar al soartei în timp ce poezia românã câºtigã în Eminescu expresia ei cea mai înaltã, proza narativã ºi teatrul atinge acelaºi nivel în Ion Luca Caragiale, un scriitor pe care-l îl înrudeºte cu emulul sãu în liricã aceeaºi cult al cuvãntului romãnesc, pe care îl înzestreazã cu noi ºi mari puteri expresive.
Un alt punct de convergenþã (de întãlnire) a celor doi mari clasici a literaturii române este atitudinea criticã faþã de societatea vremii, ruinarea satiricã a instituþiilor, moravurilor, defectelor societãþii contenporane. Caragiale este considerat cel mai de seamã reprezentant al realismului în literatura romãnã, cel mai mare dramaturg român. Coloratã satiric încã de la începuturile ei (Vasile Alecsandri: Ciclul Chiriþelor) comedia româneascã dobândeºte prin Caragiale: vitalitate ºi maturitate artisticã; observaþie lucidã ºi pãtrunzãtoare; este un maiestru neegalat al dialogului dramatic, o galerie de tipuri pitoreºti ºi reprezentativi. Prin Caragiale comedia româneascã se apropie considerabil de ceea ce înseamnã comdie modernã. Dramaturgul foloseºte într-un mod originar o serie întreagã de tehnici obiºnuite: încurcãtura, coincidenþa, subiectul etern al cuplului, echivocul, scrisoarea pierdutã, confuzia. În acelaºi timp însã Caragiale realizeazã o înnoire a tehnicii dramatice: modificarea naturii conflictului dramatic (pe lângã conflictulul de interese opuse, întâlnim conflictul modern dintre om ºi textul scris); o ºtiinþã rarã a replicii; o extraordinarã capacitate de esenþializare. Prin alte procedee de o surprinzãtoare modernitate Caragiale se dovedeºte un adevãrat precursor al teatrului modern: personajul absent; exploatarea cliºeelor verbale ºi a truismelor din presa vremii; valorificarea oratoriei; lupta omului cu textul scris (lectura scrisorii, lectura presei). Cele patru comedii se caracterizeazã printr-un realism viguros, demascând societatea burghezã profund inmoralã, cu