ROMANTISMUL
Definind curentele literare drept grupari largi de scriitori si opere care se înrudesc prin trasaturi comune de ordin ideologic si artistic, prin apetenta pentru anumite teme, motive ori formule stilistice, cercetatorii au evidentiat si caracterul complex al acestor fenomene istorice, care nu se detaseaza categoric nici de miscarile pe care le înlocuiesc sau le neaga, nici de acelea pe care le prefigureaza în timp. Printre acestia, G. Calinescu afirma: „Clasicism - Romantism sunt doua tipuri ideale, inexistente practic în stare genuina, reperabile numai la analiza în retorta", demonstrând astfel apartenenta marilor creatori la mai multe viziuni estetice deopotriva.
Receptat sub raport teoretic, romantismul se defineste ca o miscare europeana de anvergura, manifestata în prima jumatate a secolului al XlX-lea, dar care cunoaste în evolutia sa mai multe etape, specifice concretizarilor sale în toate spatiile europene. Favorizat de destramarea societatii feudale si de revolutiile burgheze din 1780 si 1830, dar si de perimarea doctrinei clasice, romantismul se configureaza ca reactie împotriva clasicismului, asigurând literaturii libertate de exprimare prin înlaturarea tuturor normelor.
În prefata dramei Cromwell, manifestul literar al romantismului francez, Victor Hugo proclama ca „nu exista reguli, nici modele", caci noua doctrina este „liberalismul literaturii". Acest liberalism fusese însa anticipat de manifestari culturale preromantice precum „Sturm und Drang" sau estetica lui Schiller din Asupra poeziei naive si sentimentale, unde se face distinctia clara între artistul clasic, expresie a naturii însesi, si cel romantic, ce aspira spre natura pierduta, dar traieste în dezacord cu sine si cu umanitatea în genere. Ulterior, fratii August Wilhelm si Friedrich von Schlegel impun termenul „romantic" si definesc artistul si spiritul romantic, primul fiind însetat de infinit, cel de-al doilea fiind caracterizat prin melancolie.
În primele decenii ale secolului al XlX-lea, principala preocupare a roman-tismului va fi sa îsi configureze doctrina, în opozitie cu principiile clasicismului. Astfel, în vreme ce clasicismul dezvaluie o lume ideala, statica, obiectiva, structurata în categorii ideale si tipuri eterne, în care fiinteaza un personaj abstract, echilibrat si dominat de morala, romantismul propune, în replica, un univers determinat de miscarile istoriei, fantastic, subiectiv, cu o natura care îl copleseste pe individ, în care se profileaza un erou dinamic, sentimental, angajat într-o continua cautare a absolutului. Spre deosebire de clasici, romanticii nu se angajeaza într-o simpla observatie a naturii, ci într-o reinterpretare a ei, prin prisma propriei lor subiectivitati.
Ratiunea propovaduita de clasici este înlocuita de sentimente si pasiuni, iar noul mijloc de a sonda orizonturile cunoasterii este imaginatia. De aceea, romanticii sunt spirite îndraznete, dornice de aventura pe care o presupun evaziunea în pitoresc, exotic, fantastic, retragerea în spatiul oniric sau refugiul în trecut. Eroii romantici au sentimentul istoriei, pe care o percep în evolutie, în devenire, definindu-si fata de sensurile deprinse din întelegerea ei adânca o atitudine activa si constructiva sau, dimpotriva, una pesimista, determinata de sentimentul neputintei.
Personajul romantic se defineste în împrejurari exceptionale, este framântat, nemultumit, într-o continua lupta cu sine si cu limitele. Normele rigide ale clasicismului sunt abolite, în sensul ca personajele pot proveni din toate mediile sociale si, „ca si ceilalti oameni, ele trebuie sa fie complexe si nuantate, alcatuite în adâncul lor din bine si din rau", dupa cum afirma Victor Hugo.
Nu întâmplator, romantismul promoveaza constructiile antitetice, contrastele, extremele, evidentiind valori artistice si în zonele mai putin estetice ale realitatii si anticipând astfel simbolismul, care va fundamenta o adevarata estetica a urâtului. O alta discrepanta fata de clasicism este aceea ca romanticul descopera natura abisala, fascinantele spatii infinite, marele cosmos, pe care îl concretizeaza în detalii sugestive, devenite simboluri - cerul, stelele, oceanul, marea, lacul, izvorul, codrul, variatele forme ale vegetalului -, dar este preocupat si de abisurile sufletesti, caci omul însusi este un microunivers care fiinteaza în comuniune deplina cu marea natura.
Printre alte merite ale romantismului, e necesar sa se evidentieze si redescoperirea creatiei folclorice, care poate sa ofere modelul viu al unor valori capabile sa înlocuiasca estetica de imitare a modelelor antichitatii. Toate aceste atitudini de viata îsi gasesc cea mai potrivita forma de manifestare în lirismul abundent, în invectiva incendiara, în ironie si în sarcasm, dar si în strigatul de durere, în cântecul de iubire sau în meditatia adânca.
Liberalismul impus în planul viziunii este secondat de o maxima libertate la nivelul formei, scri...