Tudor Arghezi:
Poezia framântarilor metafizice – Psalmi
Aceasta tema este foarte bine reprezentata în creatia lui Arghezi. Asemenea marilor creatori, Arghezi si-a pus marile întrebari asupra conditiei umane, meditând asupra: locului omului în univers, asupra posibilitatii sale de cunoastere, asupra sensului vietii, a absurditatii suferintei si a mortii, asupra existentei lui Dumnezeu.
În poezia framântarilor metafizice putem identifica doua atitudini fundamentale: o atitudine contemplativa de asteptare a revelatiei divine; o atitudine de cautare înfrigurata a unei certitudini, a unei dovezi materiale despre existenta lui Dumnezeu
Poeziile redau tragismul conditiei umane, imposibilitatea omului de a depasi limitele conditiei sale biologice. Omul este o fiinta rationala înzestrata cu constiinta, care traieste dramatic imposibilitatea cunoasterii totale. Spre deosebire de poetul filozof Lucian Blaga, Arghezi ajunge la aspiratia spre absolut nu pe calea culturii filozofice, ci prin intuitie si printr-o capacitate unica de concretizare a absolutului. Originalitatea poetului nu consta deci în aspiratia spre absolut, ci în modul propriu personal în care concepe drumul cunoasterii.
Cele mai semnificative creatii care se încadreaza în aceste teme sunt Psalmii. Argezi modifica acceptia psalmului, care la origine este un cântec de lauda la adresa creatorului, facându-l cele mai dramatice framântari ale omului. Majoritatea psalmilor sunt scrisi sub forma unei comunicari interogative atât de potrivita framântarilor stintei.
1.) O idee care revine frecvent este aceea a singuratatii tragice a omului în univers:
Tare snt singur, Doamne, si piezisi!
Copac pribeg uitat în câmpie,
Cu fruct amar si cu frunzis
Tepos si aspru-n îndârjire vie.
Arghezi foloseste metafora copacului parasit în câmpie, prin care reda conditia duala a artistului, a poetului, care fiind o natura superioara este lipsit de bucuriile obisnuite ale oamenilor, dar nefiind zeu îi sunt interzise caile cunoasterii.
2.) O alta tema este aceea a omului parasit de creatorul sau:
De când s-a întocmit Sfânta Scriptura
Tu n-ai mai pus picioru-n batatura
Si anii mor si veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt, subt cer.
3.) Legate de temele anterioare este nevoie omului de a comunica cu divinitatea:
Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des.
4.) O alta tema frecventa este aceea a cautarii disperate a unei dovezi despre existenta creatorului:
Pentru credinta sau pentru tagada,
Te caut dârz si fara de folos.
Esti visul meu, din toate, cel frumos
Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.
Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!
Aceeasi sete de certitudini materiale este exprimata în psalmul al treilea:
În rostul meu tu m-ai lasat uitarii
Si ma muncesc din radacini si sânger.
Trimite, Doamne, semnul departarii,
Din când în când, câte un pui de înger.
5.) Setea de concretizare a absolutului, a divinitatii, este exprimata de versurile:
Ard catre tine-ncet, ca un taciune
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.
6.) Versurile lui Argezi exprima oscilatia dramatica a poetului între credinta si tagada. Fiecare moment de speranta este urmat frecvent de negarea violenta. Versurile exprima exasperarea omului care de la creatie n-a mai putut comunica cu creatorul sau:
Si te slujesc; dar Doamne, pâna când?
7.) Unele poezii exprima revolta poetului împotriva creatorului, pe care-l numeste tâlhar de ceruri. Semnificativa în acest sens este poezia Aluatul, în care revolta se-ndreapta împotriva imperfectiunii creatiei:
Când maica-mea framânta aluatul, ma-ntelegi?
Ea scoate-ntotdeauna din vatra pâini întregi.
O alta creatie semnificativa pentru aceasta tema este Între doua nopt, în care poetul insista asupra ideii ca Dumnezeu si-a luat cu buna stinta creatia:
Sapând s-a rupt lopata. Cel ce-o stirbise, iata-l,
Cu mostele-i de piatra, fusese însusi Tatal.
Cei mai multi psalmi redau încercuirea metafizica a omului, adica imposibilitatea de a depasi limitele conditiei subterestre. Poetul foloseste o multime de simboluri pentru a reda idea de închidere si de interdictie: usa, lacatul, drugi, belciuge, odaia, chilia, din care nu se poate evada:
Marea ma-nchide, lutul m-a oprit.
Cel mai frecvent simbol pentru interdictie este lacatul, ca de exemplu poezia Descântec:
Lacate, cine te-a închis
La usa marelui meu vis ?
Unde ni-i cheia, unde-i pazitorul,
Sa sfarâme zavorul
Si sa vedem în fundul noptii noastre.
Exasperat de asteptare, de cautare, de atâtea piedici care îi apar în cale, poetul îsi exprima revolta împotriva creatorului:
Oriunde-ti pipai pragul, cu soapta tristei rugi,
Dau numai de belciuge, cu lacate si drugi.
Înviersunat de piedici, sa le sfarâ...