Visul de iubire


Poezia “Lacul” publicata la 1 Septembrie 1876 in “Convorbiri literare” se incadreaza in creatiile erotice idilice in care predomnia natura cu cunoscutele ei elemente specifice eminesciene –lacul, codrul, izvorul, luna, teiul etc.- in care se remarca prin muzicalitatea versurilor si intensitatea trairilor eului liric.
Aceasta creatie eminesciana este o opera lirica intrucat sentimentele poetului sunt exprimate direct, nemijlocit. Nu apare actiune, nu apar personaje ca in operele epice, nu exista un narator, iar elementele cadrului natural constituie doar decorul unei iubiri romantice, patimase, profunde.
Mai intai este exprimata iubirea poetului determinata de asteptarea fiintei iubite, si natura vibreaza la unison cu aceasta, preluindu-i zbuciumul. Motivul asteptarii este infatisat ca posibilitate, ca si gestul tandru al imbratisarii ( “Parc-ascult si parc-astept). Iubita apare astfel ca o proiectie imaginara in visul poetului, ca un ideal de iubire.
Starea de asteptare si de singuratate genereaza visul de iubire al poetului in care acesta se abandoneaza extazului alaturi de fiinta iubita, plutind pe undele lacului sub lumina lunii. In strofa finala visul ia sfarsit, poetul revine la o realitate trista, dureroasa, din care izvorasc deceptia si singuratatea care se consuma in acelasi decor, al lacului. Intensitatea trsitetii, a durerii este direct exprimata prin epitetul “singuratic” si prin verbele “suspin” si “sufar” : “Dar nu vine...Singuratic”/ In zadar suspin si sufar /Langa lacul cel albastru/ Incarcat cu flori de nufar.”/
Trairile interioare, prezente si aici ca in orice opera lirica, sunt surprinse in diferite momente: al asteptarii, al visului si al reintoarcerii la realitate.
Natura apare personificata, imaginile vizuale se imbina cu cele auditive realizate printr-un limbaj artistic deosebit ( “blanda luna”, “lin fosneasca”, “unduioasa apa”) sau