ISTORIC


Interesul omului fata de comportamentul animalelor s-a manifestat din cele mai vechi timpuri. Omul s-a desprins el insusi din vastul arbore genealogic al animalelor si a ramas, chiar dupa aceea, strans legat de lumea acestora. O multitudine de contacte cu lumea animalelor a influentat profound viata si gandirea omului. Pe de o parte, ea a dus la acumularea unui deposit de cunostinte empirice practice, privind viata si obiceiurile animalelor, iar pe de alta a impresionat puternic imaginatia colectiva umana, generand o varietate de credinte si religioase, legende, superstitii si mituri.
Aristotel (384-322 i.e.n.) este primul filozof care abordeaza delicata problema a “sufletului” animal intr-o perspectiva biologica, mai putin speculative. Dupa Aristotel, sufletul reprezinta “cauza si principiul corpului viu”, neputand fi conceput independent de organism si existand in mod analog atat la animale, cat si la om; la animale el este senzitiv, apetitiv si motrice, iar la om atinge nivelul intelectului, devenind sursa capacitatii rationale. Aristotel a observat ca activitatile animalelor sunt motivate printr-un imbold fiind intr-o aumita masura intentionate intuind astfel teza fundamentala a etologiei: necesitatea studierii instinctelor. Bazindu-se atit pe propriile sale observatii, cit sip e informatiile obtinute din scrierile altor autori, Aristotel a incercat sa inteleaga natura acestor imbolduri, care, afirma el, au puterea de a modifica forma organismelor. Se gasesc in opera lui Aristotel numeroase observatii interesante, cum ar fi descrierea comportamentului teritorial la o pereche de vulturi cuibaritori, descrierea ceremonialului de curtare la cai, amanunte privind comportamentul vocal al unor pasari etc.
Mai tirziu Chrysippos (280-208 i.e.n.), din scoala filozofilor stoici, considera ca actiunile animalelor isi au originea in imboldurile cu care le-a inzestrat natura si care le determina sa tinda catre tot ce este placut si sa evite tot ce este neplacut