SISTEMUL BANCAR DIN ROMÂNIA


Sistemul bancar reprezinta ansamblul de banci diferit organizat in jurul si sub conducerea bancii centrale în vederea coordonarii operatiunilor de scont si re-scont de credite, de plasamente si de administrare a depozitelor bancare.

Sistemul bancar include banca centrala, toate bancile comerciale, bancile de afaceri, de depozit, de credit, industriale, agricole si alte institutii de credit existente într-o tara, diferentiate prin atributiile si particularitatile functionarii lor prin prerogativele conferite prin lege.

Sistemul bancar din România s-a constituit odata cu înfiintarea Bancii Nationale a României (1880). Apoi au aparut banci mari si mijlocii având capitaluri importante si posibilitatile de obtinere a creditelor, atât de la B.N.R, cât si de la mari banci din strainatate.

In perioada interbelica, sistemul bancar s-a dezvoltat ca urmare a patrunderii capitalului strain. Au aparut astfel Banca Italo - Româna , Anglo – Româna, Franco – Romana , etc.

Dupa al doilea razboi mondial au aparut banci cu capital de stat care mobilizau mijloacele banesti disponibile din economia nationala si le dirijau sub forma de credite in sectoarele economiei la care erau arondate.

Structura sistemului bancar românesc înainte de 1990 era în mare parte similar cu cea a celorlalte economii din Europa Centrala si de Est, totusi in anumite privinte era mai rigida si a avut un rol pasiv în economie. Sistemul bancar românesc dinainte de reforma consta din Banca Nationala a României, care juca rolul atât de Banca Centrala cât si comerciala si din Bancile specializate pentru investitii , comert exterior, agricultura si economii.

Dupa 1990 sistemul bancar este considerat ca fiind cel mai fragil mecanism al unei economii, în sensul ca resimte cel mai puternic socurile induse în economie. Sistemul bancar românesc, desi afectat de falimentul câtorva banci private, s-a dovedit a avea cea mai buna evolutie, prestatia Bancii Nationale influentând hotarâtor