Mihai Eminescu: Luceafarul
Luceafarul este publicat în anul 1883 în Almanahul Societatii Academice Social Literare "România Juna" din Viena. Revista Convorbiri literare a reprodus versiunea din almanah, iar T. Maiorescu publica poemul în editia sa de versuri de la sfîrsitul anului 1883. Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Aceasta idee este prezenta si în poeziile de tinerete ale lui M. Eminescu, dintre care amintim Gemenii, Povestea Dochiei si Ursitorile în care Dochia este simbol al existentei Daciei. Ideea geniului nemuritor în stele si în "Povestea magului calator în stele" si "Peste codrii sta cetatea", în care prezentarea eroilor ne duce cu gîndul la Luceafarul. Aici el, Zburatorul apare descris: "cu par lung de aur moale, / si cu ochii plini de jale / trestia-l încununeaza / hainele-i scîntejaza / haine lungi si stravezii / pare un mort cu ochii vii".
Ideea Luceafarului dateaza de la Berlin, cînd a citit un jurnal de calatorie a lui Richard Cunici: "Bucuresti si Istambul", "Povestiri românesti, unguresti, turcesti". Acest jurnal cuprinde si doua basme, culese de Cunici în Muntenia. Cele doua basme au fost versificate de M. Eminescu sub titlul: "Fata în gradina de aur", iar al doilea: "Miron si frumoasa fara corp".
Fata în gradina de aur: un împarat avea o fata de o frumusete fara pereche. Ca sa o puna la adapost o duce împreuna cu roabele ei într-o vale stearpa între munti, si o închide într-un palat cu gradina de aur. De ea se îndragosteste un zmeu, care se metamorfeaza în stea si sub chipul unui tînar frumos patrunde în castel si o invita pe fata sa-l urmeze în nori, aproape de soare. Fata îl refuza, fiindca o arde caldura soarelui. Zmeul se metamorfozeza apoi în ploaie si tot sub forma unui tînar frumos o invita pe fata în fundul marii. Fata îl refuza din nou, datorita senzatiei de raceala. În acest timp un fecior de împarat afla de frumusetea fetei si ajutat fiind de sfînta Miercuri, Vineri si Duminica intra în palat si îi propune fetei sa fuga cu el. Fata accepta. Razbunarea zmeului difera în basm si în versificatie. În basm zmeul din ochii caruia curg margaritare rastoarna o stînca peste fata, iar pe fecior îl lasa sa moara în valea aducerilor-aminte. În versificatie M. Eminescu îndulceste finalul, zmeul blestemînd pe cei doi: "un chin s-aveti de a nu muri deodata".
Miron si Frumoasa fara corp: Miron este un fiu de cioban caruia ursitoarele i-au harazit(jövendölt) sa doreasca ce este mai de pret în lume. Miron se casatoreste cu o fata de împarat, dar aude ca în lume se gaseste o fecioara fara corp, de o frumusete fara pereche. Pleaca sa o caute, o gaseste si se îndragosteste de ea. Pentru fecioara nu exista însa pasiune, patima ei fiind rece, ireala. Miron se întoarce la sotie, dar nu poate uita vraja Frumoasei fara corp si se stinge de dorul frumusetii pe care nu a putut-o strînge în brate. De aici este luata în Luceafarul nazuinta pamînteanului, catre idealul, care desi apropiat, ramîne de neatins.
Elementul comun în cele doua basme este tragicul destinului omenesc, una si aceeasi drama vazuta sub doua aspecte. Una: suferinta celui care se coboara de la înaltimea idealului la conditia pamînteasca. Si al doilea aspect este suferinta pamînteanului, care alearga mereu catre un ideal de neatins.
M. Eminescu a ales acest basm, pentru ca a gasit o conceptie proprie despre soarta geniului în lume, el aflîndu-se sub influenta lui Schoppenhauer. Dupa Schoppenhauer geniul setos de cunoastere doboara în cercul restrîns al muritorilor, dar nefiind înteles se întoarce în lumea lui.
Într-o fila de manuscrise M. Eminescu face interpretarea Luceafarului: "Întlesul allegoric ce i-au dat este ca daca geniul nu cunoaste moarte, si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamînt nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc".
În cadrul, poemului gasim elemente folclorice legate de structura de basm, de formula, ritual, introductiva: a fost odata. Tot element folcloric este natura conflictului, motivul zburatorului, al elememtelor de descîntec si metamorfozele specifice fabulosului popular. Eroii sunt din lumea basmului ca si portretele lor. Lexicul folosit de M. Eminescu este tipic popular, ca si structura metrica a versului popular de 7-8 silabe.
Din punct de vedere compozitional poemul este alcatuit din 4 parti, care urmeaza doua planuri: un plan universal, cosmic si un plan uman terestru. Se înbina în Luceafarul epicul, fiindca pastreaza scena basmului, cu liricul, în ea împletindu-se elegia cu meditatia filozofica, idila, pastelul terestru si cosmic, descîntecul, metamorfozele, si dramaticul prin succesiunea de scene dialog, intensitatea trairilor sufletesti.
Partea I. începe cu conturarea unei atmosfere tipica basmului, care se situaza într-o îndeterminare temporala: "A fost odata ca-n povesti / A fost ca niciodata". Se cr...