Problema echilibrului în ecosistem
Stabilitatea si armonia interioara a biocenozei presupune un echilibru între diversele sale componente si procese. Dupa o parere larg raspîndita, stabilitatea ecosistemului este întemeiata pe echilibrarea fortelor antagoniste, pe armonizarea contradictiilor interioare. Se stie ca fortele antagoniste din ecosistem se tin reciproc în sah, de exemplu, omizile de lepidoptere miniere si himenopterele parazitoide, soarecii si bufnitele, bacteriile si protozoarele din sol. De aici ar rezulta o stare constanta de armonie a vietii în cadrul biocenozei, o armonie a vietii cu mediul, sau un echilibru biocenotic. Excesul produs de natura, prin cresterea nemasurata a uneia cTiii fortele biocenotice, este înlaturat prin cooperarea tuturor fortelor biocenotice, instalîndu-se astfel un echilibru biocenotic (M o b i u s, 1877). La nivelul ecosistemului actioneaza un mecanism similar, prin mijlocirea caruia se instaleaza echilibrul ecologic (Thienemann, 1956), pe care unii îl considera principiul fundamental al structurii ecosistemelor.
S-a remarcat însa (J e r m y, 1957) ca notiunea de echilibru nu este univoc si acceptabil definita în ecologie. Termenul provine din mecanica7 unde este definit ca o stare ce se atinge atunci cînd doua forte antagoniste, care actioneaza asupra aceluiasi punct, ar putea fi înlocuite cu acelasi efect, printr-o singura forta, egala cu suma celor doua forte antagoniste, ea rezultînd din paralelogramul de forte (fig. 78). Daca rezultanta este egala cu zero, înseamna ca cele doua forte antagoniste se echilibreaza. Nu stim daca acest concept al mecnicii newtoniene (clasice) a influentat reprezentarile ecologiei despre echilibrul bioceiiotic. Dar asemanarea între acceptiunea echilibrului în mecanica si în ecologie este frapanta. Speciile sau gruparile de specii sînt analoage cu fortele antagoniste care actioneaza asupra unui punct si se anuleaza reciproc. Daca în ecosistem persista si fitofagele si zoofage, înseamna ca r