Exploatatia agricola zootehnica – promotor al calitatii produselor alimentare

În tarile din Uniunea Europeana fermele sunt private, fiecare fermier detinând propriul sau teren, cladirile construite pe acesta, efectivele de animale, masinile si utilajele agricole aferente. Majoritatea sunt ferme familiale, peste 80% dintre ele bazându-se în întregime pe munca desfasurata de membrii familiei respective si pe asistenta primita din partea consultantilor agricoli.
În ultimul secol, fermele si-au marit dimensiunile prin achizitionarea de terenuri agricole si prin cresterea efectivelor de animale. Începând din jurul anului 1970, fermele individuale au început sa se specializeze. Astfel, majoritatea fermelor se concentreaza exclusiv asupra culturii unei specii de plante sau de animale. Fermele de animale sunt specializate în cresterea pasarilor sau a suinelor, a vacilor de lapte, a taurinelor la îngrasat, a animalelor de blana si mai nou în cresterea strutilor.
Legislatia multor tari din Uniunea Europeana prevede ca numai fermierii calificati (cu studii) au dreptul de a achizitiona suprafete arabile sau de a creste animale, cu obligatia ca proprietarul sa locuiasca în incinta fermei. Tinerii fermieri pot achizitiona terenuri la pretul existent pe piata numai dupa ce fac dovada detinerii unui capital si au posibilitatea de a face un împrumut la banca. În unele tari legislatia nu permite donarea sau lasarea drept mostenire a fermelor, astfel ca urmasii fermierilor sunt nevoiti sa cumpere proprietatile parintilor la pretul de piata din momentul respectiv. Prin urmare, în ferma familiala, se investeste capital nou la fiecare generatie. În multe cazuri, generatia urmatoare preia treptat ferma, adica, tinerii fermieri pot cumpara jumatate din proprietatea parintilor, urmând ca ulterior sa achizitioneze si cealalta jumatate. Împrumuturile de la banci sunt garantate cu terenul detinut, institutia de împrumut poate acorda împrumuturi echivalente cu pâna la 70% din valoarea fermei.