Un document lingvistic si sociologic: mica publicitate
Anunturile micii publicitati ofera mereu surprize, înregistrând o realitate sociala în schimbare. Chiar daca nu totdeauna foarte relevante din punct de vedere strict lingvistic [1] , maruntele inovatii ale anunturilor sunt semnificative pentru ca atesta transformarea obiceiurilor, a mentalitatii, a stilului de viata autohton. Vocabularul tehnic si limitat al micii publicitati s-a modificat, într-o anumita masura, în ultimii ani; selectia numelor si a atributelor ofera un sistem de interpretare a realitatii, fiind un indicator social pertinent. Etapele primului deceniu de tranzitie a societatii românesti post-totalitare ar putea fi urmarite cu ajutorul anunturilor publicitare: de la vânzarea, în 1990, a volumului Omagiu sau a locurilor pe liste de asteptare pâna la ofertele, în anul 2000, de vile, fabrici sau autobuze. Nu e nevoie sa fie comentate aberatiile totale, culese si repropuse de revistele umoristice [2] , pentru ca normalitatea e mai semnificativa în dinamica ei: prin inventivitatea caracterizarilor din cererile sau ofertele de serviciu, prin largirea sensului câte unui cuvânt (deosebit, menajera), prin atribuirea de calificative („zona civilizata “ ), prin desemnarile neoficiale ale cartierelor si zonelor bucurestene, prin modul umanizat sau obiectualizat de a vorbi despre animale, prin îndraznelile anunturilor mai mult sau mai putin matrimoniale, prin pitorescul remarcabil si stilul hibrid al anunturilor vrajitoresti etc.
Indicii de istorie a mentalitatilor
Verbele a vinde si a cum para au fost intens folosite în textele de propaganda care (activând probabil o mentalitate arhaica) puneau în valoare conotatiile lor negative. De câte ori obiectul actiunilor pe care cele doua verbe le denumesc nu e un obiect, o marfa propriu-zisa, ci o persoana, o gru pare, o abstractie, valorile negative reapar aproape automat (a-si vinde prietenii, sufletul sau ideile; a cumpara constiinte, tacerea cuiva etc
