Dreptul este un fenomen inerent societatii, aparut din si pentru societate.
Acceptiunile termenului drept sunt:
Dreptul obiectiv
Dreptul subiectiv

Dreptul subiectiv

Dreptul subiectiv ar putea fi definit ca prerogativa conferita de lege în temeiul careia titularul dreptului poate sau trebuie sa desfasoare o anumita conduita ori sa ceara altora desfasurarea unei conduite adecvate dreptului sau, sub sanctiunea recunoscuta de lege, în scopul valorificarii unui interes personal, direct, nascut si actual, legitim si juridic protejat, în acord cu interesul obstesc si cu normele de convietuire sociala.
Dreptul subiectiv mai este numit si ca fiind dreptul pe care o persoana (fizica sau juridica) îl foloseste si îl exercita în mod nemijlocit, în calitate de titular.
Dreptul subiectiv confera titularului sau posibilitatea unei conduite.
Exista doi vectori care determina existenta dreptului subiectiv: esenta si realizarea, adica vointa si interesul subiectului de drept. Ambele elemente desavârsesc structura dreptului subiectiv. Teoriile cu privire la dreptul subiectiv pot fi grupate în urmatoarele:
elementul esential al dreptului subiectiv este vointa, acesta fiind o „putere a vointei”
dreptul subiectiv este un interes protejat de lege
atât vointa cât si interesul constituie elementele definitorii, inerente si inseparabile ale dreptului subiectiv
„Teoria vointei , apartinând doctrinelor liberale, voluntariste si individualiste, considera ca dreptul subiectiv deriva din vointa umana: o vointa individuala sau o vointa colectiva. Dreptul subiectiv ar fi deci o putere apartinând unei persoane, o putere de vointa, o suveranitate de vointa. Pornind de la ideea ca vointa omului este creatoare de drepturi subiective, autonomia de vointa pledeaza pentru libertatea individuala, neîngradita decât de cerinta respectarii bunelor moravuri si a ordinii publice.
Conform teoriei lui R. V. Ihering dreptul subiectiv cuprinde doua elemente: un element substantial si un element formal; p