Notiunea de idee





Platon: “Regatul ideilor este locul acela supraceresc, pe care nici un poet din lumea noastra n-a apucat sa-l cante si nici nu-l va canta vreodata cum se cuvine”.





Importanta unei incercari de precizare a intelesului pentru acest termen de mare circulatie se poate aprecia atat din varietatea utilizarilor in conversatia zilnica sau limbajul obisnuit, cat si din bogatia derivatelor cuvantului ca atare. Etimologia cuvantului trimite la limba franceza (idée) si latina literara (idea), iar in limba greaca eidos (forma vizibila), adica: idee este ceea ce poate fi vazut intr-un mod propriu intelectului.

In opera lui Platon (427 i.e.n - 347 i.e.n.), temenul idee nu beneficiaza de o definitie univoca, nici de un sens precizat si nici chiar de un singur cuvant. De pilda, el foloseste cuvintele: figura (eidos), forma (morphi), gen (genos), esenta (oisia), ceea ce arata ce imense dificultati a intampinat ganditorul atunci cand si-a pus problema de a face inteligibila conceptia sa despre natura, structura si functiile ideilor.

O prima acceptiune a ideeii se intalneste in dialogul Euthyphron unde ideea este inteleasa ca fiind cauza pentru care ceva este cum este sau are anumite caracteristici. Totodata, ideea este inteleasa ca fiind ceea ce face ca un ceva sa fie astfel si nu altfel, deci ca factor de distingere a ceva de altceva. Asadar, ideea este cauza, dar, totodata, si un fel de criteriu unic, neschimbat de recunoastere si distingere.

Fiind neschimbata, ideea este conceputa si ca esenta a acelui ceva. Ea este universalul, ceea ce ramane constant, identic cu sine insasi, ceea ce nu cunoaste alternarea sau diminuarea. Ideea este existenta de sine statatoare; ea este in sine, separata de lucrurile sensibile. Ideile au atribute pe care le are Fiinta parmenidiana. Ele sunt asemenea Unului sau Totului lui Parmenide: vesnice, nemiscate, in identitate absoluta si in unitate absoluta. Ele au fiinta autentica, deci au obiectivitate, consistenta. Ori