NESTATORNICIA AERULUI




S-a pornit si vântul

Din raspândirea neuniforma a temperaturii si presiunii atmosferice pe fata Pamântului s-a vazut ca centrele de presiune coborâta, atât de diferite sub raportul temperaturii si densitatii aerului, tind sa se echilibreze prin legaturi verticale si orizontale care dau nastere la vânturi.
Vântul este, asadar, miscarea aerului de la centre si regiuni cu temperaturi mici si presiuni mari spre centre si regiuni cu temperaturi mari si presiuni mici.
De la adierile abia simtite ale zefirului pornit din umbra padurilor si racoarea izvoarelor, de la brizele de mare si de munte ce sufla cu regularitate seara si dimineata si pâna la furtunile si uraganele naprasnice care dezradacineaza arbori, distrug recolte si provoaca inundatii – toate aceste miscari îsi au cauzele în deosebirile de presiune si temperatura ale aerului atmosferic. Ceea ce difera la aceste miscari sunt numai proportiile si intensitatea lor.
Se pare ca dintre fenomenele naturii, vânturile au impresionat foarte mult pe oamenii antichitatii. Considerându-le manifestari ale unor forte supranaturale, ei încercau sa le domoleasca furia prin sacrificii si rugaciuni aduse zeitatilor. Desi mecanismul formarii acestor fenomene nu era cunoscut, în stadiul embrionar al stiintei acelor vremi, totusi observarea atenta a directiei si duratei vânturilor, determinate de cerintele practicii, a preocupat de timpuriu pe cei vechi.
Grecii – popor de negustori si marinari, cunoscatori ai unor întinse spatii maritime si continentale – aveau o imagine apropiata de realitate în ce priveste directiile vânturilor. Hesiod afirma, cu opt secole înaintea erei noastre, ca iernile aspre din Grecia se datoreaza „vântului de nord care coboara în rafale din Tracia”, iar Tales din Milet, fondatorul scolii ioniene, facuse observatii asupra vânturilor, întocmind si un „calendar meteorologic” pentru marinari.
Legendarul Homer deosebise patru vânturi, dupa cele patru puncte cardinale din orizontu