Fanariotii - analiza
O datã cu începutul decãderii Imperiului Otoman, marcat prin esuarea asediului Vienii (1683) si mai ales prin tratatul de la Karlowitz (1699) - care a consemnat pierderea unui urias spatiu de cãtre sultan în beneficiul împãratului de la Viena, noua granitã stabilindu-se pe muntii Carpati - principatele Moldovei si Tãrii Românesti, vasale Portii, au devenit niste avantposturi ale ei în calea expansiunii Imperiului habsburgic si curând si în cea a Rusiei. În noua situatie care se crease, Poarta otomanã a considerat cã, pentru a-si apãra mai eficient pozitiile, trebuia sã schimbe sistemul de domnie din cele douã tãri, care - spre deosebire de teritoriile de la Sudul Dunãrii supuse direct stãpânirii otomane - îsi aveau domni proprii, clasã conducãtoare autohtonã, administratie separatã de imperiu si religia crestinã apãratã. În consecintã, începând din 1711 în Moldova si de la sfârsitul anului 1715 în Tara Româneascã, în cele douã tãri au fost numitã direct, fãrã a tine seama de opinia boierimii autohtone, domni recrutati în general din Fanar - cartier din Constantinopol. Aceast sistem sau regim fanariot a durat pânã în 1821.
Fanariotii au apartinut la 11 familii, din care douã au fost de origine româneascã (Callimachi-Cãlmasul si Racovitã), restul de origine greacã, în afara de familia Ghica, de origine initial albanezã, dar în sec. XVIII grecizatã, pentru ca, dupã încetarea participãrii ei la domnie în 1777, sã fie cuprinsã în rândurile marei boierimi autohtone. Într-o primã etapã, care a durat pânã în 1774, la domnie s-au gãsit membrii familiilor Mavrocordat, Ghica, Racovitã si Callimachi; în etapa urmãtoare, încheiatã în 1821, la domnie vor ajunge membri ai familiilor Ipsilanti, Moruza, Caragea, Sutu, Mavrogheni, Hangerli si Rosetti. În total au domnit 31 de persoane în ambele tãri, deoarece aveau loc dese schimbãri de pe un tron la altul si de asemenea multi dintre domni au domnit alternativ, unul dintre ei - Constantin Mavrocordat - de sase or