Pelerinajul crestin


Pelerinajul, inteles ca si calatorie privata sau colectiva spre un loc sacru, este o forma de cult si devotionala foarte raspandita in religiile antice, practicata si azi cu intensitate. Chiar daca fiecare religie in parte prezinta diferente importante in ceea ce priveste timpul, modalitatea si semnificatia pelerinajului, idea de baza este comuna si scoate in evidenta necesitatea de a vizita locuri considerate ca fiind “locuite” de divinitate, sub diverse forme, obiecte sacre ale unor fondatori de religii, relicve ale sfintilor si martirilor sau chiar unele locuri legate de evenimente particulare. Se pare ca aceasta practica a pelerinajului local, destul de raspandita in lumea antica, are ca motiv principal distanta dintre localitatea in care locuieste pelerinul si popasul final. Acest element ne aminteste de originea Latina a termenului peregrinus, transmisa in multe limbi europene. Etimologic cuvantul se refera la cineva care se indeparteaza de propriul tinut si traieste ca strain in alt loc. Uneori termenul de peregrinus era considerat ca si sinomim pentru cuvantul exilat. Incepand chiar cu antichitatea, cuvantul latin sufera incet o transformare semantica in directia actualei semnificatii: calator spre locuri sfinte, cu scop devotional. La aceasta mutatie semantica si-a adus contributia si conceptia prezenta in Vechiul si Noul Testament si, in special, in Epistola catre Diognet (sec. II), potrivit careia crestinul este un strain pe acest pamant, mereu in pelerinaj spre adevarata patrie cereasca. In noua acceptie, de calator spre locurile sfinte cu scop devotional, termenul este atestat incepand cu secolul al VII-lea, in patru reprezentatii gasite pe peretii lacasului Sf. Mihail din Gargano (Italia).

In ceea ce priveste practicarea pelerinajului inainte de venirea Mantuitorului, stim ca vechii egipteni il practicau in masa, spre exemplu deplasandu-se spre localitatea Bubasti, dupa spusele lui Herodot. Indienii, din timpuri stravechi