Perioada interbelica
Dupa destramarea imperiului tarist, multe regiuni cucerite de rusi isi recapata independenta, evreii din regiunile respective devenind supusii statelor nou infiintate. Astfel, din sase milioane de evrei rusi, trei milioane devin polonezi, o jumatate de milion devin letonieni, iar 2,5 milioane raman in Rusia. Soarta lor difera dupa tara in care au nimerit. In LITUANIA, declarata independenta in februarie 1918, se creeaza un Minister al Afacerilor Evreiesti, se alege un Consiliu National Evreiesc si se instituie un sistem de autoguvernare. Clerul si grupurile nationaliste nu vad cu ochi buni aceasta realizare si, in 1924, acest minister este desfiintat. Orice urma de autonomie nationala evreiasca dispare in decembrie 1926 cand puterea este preluata de extrema dreapta care dizolva parlamentul tarii si instituie un regim totalitar. POLONIA, care si-a recapatat independenta in urma tratatului de la Versailles (1919), avea o populatie de 30 milioane locuitori, dintre care 4,5 milioane ucrainieni, 3 milioane evrei si 700 mii germani, ce trebuiau sa beneficieze de drepturile minoritatilor, garantate prin acelasi tratat. Astfel, evreii trebuiau sa se bucure de drepturi civile, politice si legale egale cu ale celorlalti cetateni, sa aiba propriul sistem de invatamant si posibilitatea de a respecta Sabatul. Practic, intr-o Polonie saracita de razboi si cu agricultura la pamant, evreii nu numai ca au impartasit greutatile economice ale celorlalti cetateni dar, ca de obicei, au fost facuti vinovati pentru ele. S-a introdus numerus clausus in invatamant, s-a interzis accesul evreilor in slujbele de stat, atat in administratie cat si in industrie, s-au boicotat intreprinderile evreiesti, si - cand asta n-a mai fost de ajuns au reinceput pogromurile. Comunitatea evreiasca era, la randul ei, impartita intre cele trei curente amintite mai sus - bundisti, sionisti si ortodox religiosi (Agudat Israel) - care se comba
