Comentati locul pe care-l ocupa poezia APOSTOLUL în monografia lirica a satului românesc realizata de
OCTAVIAN GOGA


Se poate spune ca în 1905, când aparea volumul „Poezii”, Octavian Goga nu a debutat, ci s-a impus. Poetul era asteptat, versurile lui nu erau descoperite, ci aclamate. « Iata a sosit rapsodul patimirii noastre ! », avea sa constate Vasile Goldis, fostul sau profesor.
Temperament puternic si protestatar, Goga se impune în fruntea luptatorilor ardeleni pentru libertate. Suflul patriotic si mesianic al poeziei lui rasare dintr-o profunda identificare cu „sfânta suferinta” a neamului, cu „obida din cronica tarii”. Dar el a stiut sa dea durerii si sperantei nu atât o varietate de ton, cât o profunzime si o tensiune a credintei. Rostul poeziei la Goga se explica prin rostul poetului – poetul unui timp, al unei tari, ivit în lumina unui ideal, iluminat de credinta izbavirii neamului sau.
Ca si tara, satul lui Goga este dezmarginit, întinzându-si vatra pâna la capatul orizontului. El este o împaratie a muncii fara odihna, truda « sfânta » reprezentând semnul de noblete al celor ce asigura pâinea poporului. Cu ei glia este « milostiva » si generoasa, oferind plugarilor tainele sale spre cunoastere, într-o simbioza dincolo de timp.
Calinescu sustine ca poetul din Rasinari nu e doar un poet din Ardeal, ci „un poet al Ardealului”. Octavian Goga este un cântaret al satului, în stare sa configureze o lume specific rurala, cu o umanitate reprezentativa în diversele ei înfatisari: plugarii, „inteligentia”, lautarul, dascalul, apostolul etc. Prin menirea lor, toti acestia din urma : Dascalita, Lautarul Lae Chiorul, Dascalul si Apostolul – adevaratele personalitati ale satului – se aseamana cu profetii biblici, deoarece sunt niste vizionari ce prevestesc împlinirea idealurilor celor multi. Spre deosebire de samanatoristi, care vedeau în intelectualii de la tara niste « raspânditori de cunostinte utile si bune, niste sfatuitori », la Goga apar ca niste razvratit