Biografie Grigore Alexandrescu
În anul 1810, dupa unii, 1812 sau 1814 dupa altii, se naste la Târgoviste, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu, poetul Grigore Alexandrescu. Ramâne orfan si sarac, dar de mic e destept si dotat cu o memorie extraordinara. Ajuns la Bucuresti, este elev la pensionul Sf. Sava, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunostinta cu Heliade. Uimeste pe toti prin talentul sau poetic. Va sta si acasa la Heliade, care-i va publica prima poezie (Miezul noptii) in Curierul românesc, urmata de elegia Adio. La Târgoviste.Primele lui poezii, ce apar în 1832 sunt simple reflexe ale maestrilor sai: Heliade din literatura româna, Lamartine si Florian din literatura franceza din care a si tradus. Colectia de poezii ce publica în 1838 prin ajutorul lui Zaharia Carcalechi cuprinde poezii de amor: (Eliza, Asteptare, Pestera); poezii religioase si umanitare (Câinele soldatului, Rugaciune), fabule (Lebada si puii corbului, Boul si vitelul, Soarecele si pisica) si epistola catre Vacarescu. Originalitatea lui nu e deplina nici acum, caci gasim ca izvoarele inspiratiei sale sunt Boileau, Delavigne, Lamartine, dar el nu mai este un imitator, ci începe a-si arata personalitatea în poeziile sale. Un eveniment important se întâmpla în viata sa, anume calatoria pe care o face cu I.Ghica pe la manastirile de peste Olt în 1842; astfel, într-o editie din 1847, el publica poeziile inspirate din acesta calatorie: Umbra lui Mircea, Rasaritul lunii la Tismana s.a. Editia din 1842 cuprinde si câteva din cele mai reusite poezii, ca Satira Duhului meu; fabule în care întrebuinteaza versul liber; aici se tipareste si Anul 1840, care este considerata una din cele mai de frunte poezii ale literaturii noastre. Unanim apreciat drept cel mai mare fabulist român din secolul al XIX-lea, Grigore Alexandrescu a avut câteva modele ilustre din literatura universala, inspirându-se îndeosebi din fabulele lui La Fontaine, însa nu le-a pastisat, preluând doar motivul initial, adaptându-l realitatilor autohtone, cu mijloace pe deplin originale, extragând semnificatii moralizatoare care se raportau atât la defectele contemporanilor sai, cât si la ale speciei umane, în general. Compozitia lui e reusita în cele mai multe si destul de clara, versificatia însa nu este perfectionata. În aceasta nu e mai sus decât contemporanii sai. Profunditatea cugetarilor si expunerea lor prin imagini noi si impresionante fac ca Alexandrescu sa fie în adevaratul sens al cuvântului cel mai mare poet din epoca dintre 1830-1848, superior si lui Heliade si tuturor celorlalti poeti, el va fi întunecat numai de stralucirea succesului lui Alecsandri si de energia si noutatea lui Eminescu.
Heliade si Alexandrescu … Daca la început au fost în relatii foarte bune, împrejurari de natura intima duc la racirea raporturilor între ei, ba chiar dau nastere unei dusmanii grozave. Primul atac este al lui Heliade în prefata poeziilor lui Momuleanu în 1837, unde, fara a-l numi, îndrepteaza câteva sageti împotriva lui Alexandrescu si e atât de stapânit de necazul sau încât îl considera pe Momuleanu superior lui Alexandrescu. Profita apoi de publicarea unei fabule a lui Alexandrescu (Vulpea, calul si lupul) si-l ataca direct în Curier de ambe sexe, facând glume pe socoteala lui. Alexandrescu raspunde prin fabula Privighetoarea si magarul în care spune ca de ar asculta sfaturile criticului, atunci "eu în locu-ti as fi magar".
Alexandrescu l-a mai atacat si prin epigrama catre Voltaire facând aluzie la Heliade (care tradusese o tragedie a poetului francez). Heliade si-a razbunat groaznic prin poezia Ingratul scrisa cu o violenta extraordinara, care, daca-l îndeamna câteodata sa exagereze tonul vulgar, îi da însa si câteva accente foarte puternice. Se pare ca si satira lui Alexandrescu de mai târziu, Confesiunea unui renegat, l-a vizat pe Heliade…
Altfel de surse bibliografice… Viata lui Alexandrescu o cunoastem în parte, dar despre unele epoci ale ei nu avem informatii suficiente. Izvorul, de care s-au servit mai toti biografii, este o scrisoare a lui I.Ghica în care povesteste toate amintirile sale despre Alexandrescu, cu care a fost legat de aproape o mare parte din viata. Sigur este ca a fost ofiter, ca si-a facut serviciul la Focsani, ca, demisionând în 1837, s-a întors în Bucuresti si ca a fost arestat. Nu e prea sigura pricina: dupa unii ar fi fabula Lebada si puii corbului; dupa altii, amestecul între tinerii care organizau miscari politice în spirit democratic. Alexandrescu a fost functionar la postelnicie si a intrat în bunele gratii ale lui Bibescu. Ghica povesteste chiar o scena, în care s-a vorbit sa fie numit poet al curtii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director al departamentului credintei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar. Ultima sa functie a fost aceea de membru în comisia centrala de la Focsani; acolo a fost lovit de o boala cruda care i-a afectat jude...