“Cereasca bolta pare o magica lanterna
Si luna este lampa. Iar lumea e-o cortina
Pe care defileaza în hora lor eterna
Imaginile noastre – rani negre în lumina”.
(Omar Khayyam)

«Numeroase popoare altaice îsi imagineaza Cerul ca un cort: Calea Lactee este “cusatura”, iar stelele sunt “gaurile” prin care intra lumina. În mijlocul Cerului straluceste Steaua Polara, care, asemenea unui tarus, sustine cortul. Ea poarta diferite denumiri: “Stâlpul de Aur”, “Stâlpul de Fier”, “Stâlpul Soarelui”. Alaturi de ea domneste în univers Luna, simbol al sexualitatii în doctrinele tibetane, fecunda matrice a femeii.» ne informa Mircea Eliade în lucrarea sa “Istoria credintelor si ideilor religioase”, analizând simbolistica lunii din punctul de vedere al religiei.
Dictionarul explicativ al limbii române ofera o alta perspectiva asupra lunii, una stiintifica: aceasta este definita ca “astru, satelit al pamântului, care se învârteste în jurul acestuia si care îl lumineaza în timpul noptii.”
Dictionarul de simboluri explica faptul ca luna este corelata cu soarele, ea fiind lipsita de lumina proprie si simbolizeaza dependenta si principiul feminin, precum si periodicitatea si reînnoirea.
Luna este simbol al ritmurilor biologice, este un astru care creste si descreste, care dispare, a carui viata este supusa legii universale a devenirii, a nasterii si a mortii. Reprezinta si timpul care trece, timpul viu pe care-l masoara prin fazele ei succesive si regulate.
Luna este simbolul primului mort. Timp de trei nopti, în fiecare luna, ea e ca moarta. Dispare. Apoi reapare si sporeste în stralucire.
Luna este cunoasterea indirecta, discursiva, progresiva, rece. Astru al noptilor, evoca în plan metaforic frumusetea, dar si lumina în imensitatea întunecimii. Dar prin aceasta lumina, care nu este decât o reflectare a luminii soarelui, luna este simbolul cunoasterii teoretice, conceptuale, rationale.
Cea mai frumoasa imagine a lunii ne este oferita de poezie. Si daca luam în co