Iancu Urmatecu - analiza



Scriitorul Ion Marin Sadoveanu, a trait în perioada 1893-1964, s-a nascut la Bucuresti ca fiu al unui medic, iar în 1915 îsi ia licenta în drept. Ca romancier debuteaza în anul 1944 cu romanul Sfârsit de veac în Bucuresti, scris în 1935, si apoi publicat complet si revizuit în 1955, dupa afirmatiile sale în februarie 1955: Cartea aceasta n-a fost scrisa ca sa treaca timpul si nici din vreo întrecere sau râvna literara. Ea a fost impusa de realitate autorului ei si a pretuit pentru el cât o eliberare… Într-o noapte de decembrie viforos a anului 1935 s-a asternut prima pagina din ceea ce avea sa fie povestirea vietii plina de izbânda a lui Iancu Urmatecu…dupa mai multe tergiversari, din primavara pâna în toamna anului 1943, el si-a capatat definitiva închegare, asa ca a putut vedea lumina zilei în februarie 1944… . Biruind piedicile adversitatii sau ale simplitatii, cartea a aparut sprijinindu-se pe câteva prietenii si obiective aprecieri.
Romanul este o pictura psihologica si sociala de caractere, de moravuri si de atmosfera, reactualizând cunoscutul conflict dintre arivistul dinamic, viril si fara scrupule si vechea boierime , a carei cadere sociala si biologica, este fatala si iremediabila. Descrierea minutioasa a Bucurestiului, vazut ca un amestec pitoresc de balcanism si occidentalism, se face prin structuri conflictuale si tipologice balzaciene.
Romanul exceleaza mai ales prin prezenta lui Iancu Urmatecu, personaj de o deosebita complexitate, în care inteligenta si pasiunea, sentimentalismul, cinismul si lipsa de scrupule, coexista verosimil. Frapeaza cursul lent al naratiunii, sprijinita pe lungi descrieri rafinate si pe acute si precise analize sufletesti.
La I.M.Sadoveanu, tipul arivistului, atât de frecvent aparut în romanul social, de la N.Filimon si pâna la el, care a încercat sa-I dea o identitate literara, a fost reabilitat de el, fireste este vorba de o reabilitare artistica, provenita din acea tainica simpatie