Luceafarul
Mihai Eminescu
Poemul Luceafãrul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfãºoarã pe un vag fir epic într-o suitã de metafore ºi simboluri prin care se sugereazã idei filosofice. Este deci în egalã mãsurã un poem de dragoste ºi un poem filosofic. Primul tablou ne prezintã o fantasticã poveste de iubire între douã fiinþe aparþinînd unor lumi diferite. Contemplînd de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafãrul de searã se îndrãgosteºte de o preafrumoasã fatã de împarat. Fata la rîndul ei este cuprinsã de acelaºi sentiment. În concepþia fetei Luceafãrul este un spirit, pentru chemarea cãruia trebuie o formulã magicã de descîntec. Descifrînd alegoria, putem spune cã sensul ei este cã pãmînteanul aspirã cãtre absolut.În timp ce spiritul aspirã simte nevoia concretului. Pentru al putea chema lînga ea fata foloseºte descîntecul: "Cobori în jos Luceafãr blînd ..." . Fiinþele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafãrul, la chemarea fetei se aruncã în mare ºi preschimbat într-un tînar palid, cu pãrul de aur ºi ochi scînteietori, purtînd un gulgiu vînãt, încununat cu trestii apare în faþa fetei ca un înger, ca un zeu. O invitã pe fatã în palatele lui de pe fundul oceanului unde toatã lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafãrului pune la contribuþie mituri cosmogonice, asfel la prima întrupare Luceafãrul are pãrinþii cerul ºi marea: "Iar cerul este tatãl meu ªi mumã mea e marea". Zeii sînt nemuritori ºi Luceafãrul metamorfozat în Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rînd o formã a morþii. De aceea fata de împãrat are o senzaþie de frig. "Cãci eu sunt vie, tu eºti mort ªi ochiul tãu mã-n gheaþã." Peste cîteva nopþi fata chemã din nou pe Luceafãr, acesta o ascultã ºi din vãile haosului avînd ca tatã soarele ºi mamã marea apare din nou în faþa fetei. Acum vin
