MIHAI EMINESCU - POEZIA DE INSPIRATIE FILOZOFICA




"Fãrã îndoialã si cunoasterea mortii si considerarea durerii si a mizeriei vietii dau imboldul cel mai puternic spre reflectia filozoficã si explicarea metafizicã a lumii. Dacã viata noastrã n-ar avea sfãrsit si ar fi fãrã durere, poate ca nimanui nu I-ar veni în minte sã se intrebe de ce e fãcutã lumea asa cum e fãcutã."
Schopenhauer


Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii române, "poetul nepereche" (Cãlinescu) creator al unei opere care strãbate timpul cu fortã nealteratã, trãind într-o perpetuã actualitate.
Prin tot ceea ce a creat, Eminescu a produs un efect de modelare profund si de duratã, a fãcut ca "toatã poezia acestui secol sã evolueze sub auspiciile geniului sãu, iar forma infãptuitã de el limbii nationale sã devinã punct de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioarã a vestmântului si cugetãrii românesti".
Influenta coplesitoare a poetului avea sã vinã din înãltarea filozoficã si din frumusetea expresivã a unei opere exemplare ce a jalonat, sintetizându-le, principalele elemente de recunoastere a spiritualitãtii nationale, în afara cãreia nu existã creatie durabilã. El însusi s-a proiectat cu vointã si neclintire în sfera specificului românesc, spre care a adus întregul orizont de inteligentã si sensibilitate europeanã.
Intre inzestrãrile de bazã ale lui Eminescu, farmecul limbajului a fost esential în rapida pãtrundere a operei lui spre sensibilitatea publicã. De altfel fãrã aceastã însusire, nici celelate nu ar fi contat în definirea poetului. Niciodatã pânã la Eminescu, limba românã nu a sunat cu atâta plenitudine armonioasa, atât de natural si firesc. Mai mult chiar, limpezimea si echlibrul lingvistic din cele mai multe poezii creeazã impresia unei spontaneitãtI desãvârsite, cu toate cã variantele ilustreazã migãloasa cãutare "a cuvântului ce exprimã adevãrul"; iar Eminescu însusi îsi stabileste raporturile cu limba românã în termeni de "luptã dreaptã" ca pe o încercare