Probabil cea mai romantica tema, în sensul ca a fost pentru prima data introdusa în literatura de romantici, este cea a omului de geniu. Cel care a consacrat-o si care a definit în fapt prototipul geniului nu este altul decât Byron. Acest model uman se caracterizeaza desigur prin posedarea unor însusiri neobisnuite, cum ar fi memoria exceptionala, inteligenta covârsitoare, pasiunea pentru studiul de orice fel, seninatatea abstracta, dezinteresul fata de tot ceea ce este lumesc si binenteles o viata pasionala plina de aventuri. Prin esenta lor, romanticii sunt niste visatori care deseori ajung la esente si origini. În creatia eminesciana, în poezii cum sunt: „Luceafarul”, „Glossa”, „Oda (în metru antic)”, „Scrisoarea I” dar si în proza eminesciana prin Toma Nour (din „Geniu Pustiu”) si prin Dionis se oglindesc: eroul titan, eroul demon si ideile filozofice despre geniu, despre timp si spatiu.
Dupa Eminescu însa, „Oamenii se împart în doua categorii: unii cauta si nu gasesc, altii gasesc si nu se multumesc” (E împartita omenirea...). Este greu de spus unde se încadreaza oamenii de geniu. Se poate spune ca ei fac parte din ambele categorii, caci cauta mereu ceva ce nu poate fi gasit, si atunci când gasesc cel mai apropiat echivalent pamântesc al dorintelor sale, îl dispretuiesc. Exista însa si un miraj al atingerii idealului, caruia romanticii îi datoreaza tot zbuciumul si suferinta vietii lor, pentru ca, asa cum spune si Goethe‚ „Niciodata nu suntem mai îndepartati de scopul dorintelor noastre, decât atunci când ne închipuim ca-l posedam”. Pentru Eminescu, oamenii în general, dar mai ales cei superiori, cei geniali, „sunt probleme pe care si le pune universul, iar vietile lor încercari de dezlegari”. Este fara îndoiala o definitie cât se poate de originala, în care viata omului este conceptualizata ca o frumoasa, dar eterna îndoiala si enigma.
Schopenhauer sustine ca geniul este inadaptabil, nefericit, strivit de o lume prozaica, brutala, mercantila, egoista, d