Referat - Scrisoarea I - Rezumat

Categorie
Referate Romana
Data adaugarii
acum 8 ani
Afisari
2071
Etichete
scrisoarea, rezumat
Descarcari
540
Nota
9 / 10 - 1 vot

Scrisoarea I
Scrisoarea I a aparut pentru prima data în „Convorbiri literare” la 1 februarie 1881. În totalitatea ei, ea este mai mult o meditatie asupra existentei pe tema fortuna labilis din Memento mori.
Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structura romantica. El abordeaza în cadrul mai larg al relatie omului de geniu cu timpul si societatea omeneasca în genere, tema nasterii, evolutiei si a unei previzibile stângeri a sistemului cosmic.
Structura poemului se grupeaza pe doua coordonate fundamentale, dupa cum problematica geniului este înfatisata în doua ipostaze. Prima, aceea de cugetator, da nastere unei meditatii filozofice. A doua, accea a relatiei omului de geniu cu societatea si posteritatea, conduce la satira. Aceasta dubla înfatisare a omului de geniu e încadrata de peisajul lunar, umanizat prin motivul poetic al contemplatiei.
Compozitia: Poemul este alcatuit din cinci parti, din care prima parte si a cincea reia motivul contemplatiei.
În prima parte motivul contemplatiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireverzibil pentru om. În opzitie cu omul, luna devine zeitatea omniprezenta si omnireienta aflata sub zodia eternitatii, adica a timpului universal, fara început si sfârsit. Astfel în acesta parte, poetul introduce doua motive romantice dragi siesi: motivul timpului bivalent. Timpul individual „doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare”, si timpul universal - reprezentat prin motivul lunii „ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate”.
În partea a doua - versurile 7-38 - nuanteaza motivul lunii ca astru tutelar al fapturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Acesta parte a poemului fascineaza prin densitatea ideilor, sugestiilor si motivelor si are ea însasi structura de sine statatoare. Poetul creaza imaginea globala, de dimensiuni terestre, a privelistelor ce se ofera ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrânge apoi treptat: de la pustiuri, la codri si izvoare; de la „miscatoarea marilor singuratate”, la tarmuri, palate si cetati si de aici „în câte mii de case lin patruns-ai prin feresti, / Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti !”. Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul îl înfatiseaza într-o serie de ipostaze de la rege pâna la sarac, de la geniu pâna la neghiob, de la tânarul preocupat de buclele sale si negustorul ce-si numara bogatiile, pâna la batrânul dascal care cerceteaza necontenit enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhaueriana si anume identitatea în fata mortii: „Desi trepte deosebite le-au iesit din urna sortii, / Deopotriva-i stapâneste raza ta si geniul mortii; / La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !”.
Dupa un alt sir de ipostaze, fata de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreste îndelung la conditia vitreaga a omului de geniu, pe care îl pune însa în antiteza cu individualizarile anterioare: „Uscativ asa cum este, gârbovit si de nimic, / Universul fara margini e în degetul lui mic”.
Dar înainte de a ajunge la satira, Eminescu prezinta o cosmogonie (39-86) în partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, în scrierile lui Kant, dar si în miturile din Rig-Veda. Lumea s-a nascut prin miscarea unui punct. Exista un macrocosmos si un microcosmos. Oamenii tin de lumea cea mica, lumea cea mare e „vis al nefiintei”, al hoonului inital care se poate reinstaura. Si aici ca si în Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei, aici, prin capacitatea cugetatorului de a gândi cosmogonia, în opozotie cu mercantilismul si neschinaria omului comun.
Atât în tabloul genezei cât si în acela al apocatastazei, imaginile poetului, onitologice, sunt grandioase. Colonile de lumi „vin din sure vai de haos”în forma de uriase roiuri, scapate din frânele luminirii planetele se arunca rebele în spatii, iar stelele cad asemenea frunzelor toamna. Batrânul dascal întrevede sfârsitul prin racirea soarelui si pierderea fortei lui de atractie pâna ce „Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie”. Dupa aceste peisaje contemplative, poetul trece la reflectie.
Partea a patra (87-144) este comparata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu în, lumea semenilor rau. Dar nici aici problematica sociala a geniului nu e abordata direct, pentru ca dascalul continua în mod firesc sa cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetare în care apare din nou identitatea oamenilor ca ei însisi si cu omenirea întrega: „Unul e în toti, tot astfel precum una e în toate”( dupa textele indice ). Framântarea vointelor marunte si loveste de inexorabilul destin al timpului ireversibil: „Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc ?.../ Ca si vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.”. Idei schopenhaueriene mai apar si aici. Impesibilitatea cunoasterii p...


Copyright © Toate drepturile rezervare. 2008 - 2021 - Referatele.org