IUBIREA IN POEZIA LUI EMINESCU



Între marile teme,proprii creatiei lui Eminescu, alaturi de meditatia asupra artei,asupra vietii sociale sau asupra existentei în general, slavirea iubirii si a frumusetilor naturii ocupa un loc întru totul deosebit.Izvorâte din sensibilitatea pura, exceptionala a poetului din melancolia lui structurala si, deopotriva, din nepotolita lui sete de viata, de perfectiune, de absolut, iubirea si dragostea de natura se îngemaneaza în poezia lui Eminescu, constituind o tema unitara, care-i largeste si-i întregeste universul liric, de o grandoare si autenticitate uimitoare si de o permanenta si inalterabila actualitate estetica.
La Eminescu, iubirea si natura nu formeaza ceea ce numim un capitol aparte, nu se izoleaza tematic, ci se constituie ca urmare a unei atitudini, a unui tonus fundamental, care lumineaza si tulbura deodata, cele doua sentimente, convertindu-se într-o stare sau o forta cosmica care urmareste, hotaraste si împlineste destinul fiintei umane.
Mai mult decât atât, împatimit de viata, Eminescu este prin excelenta un poet al iubirii si naturii, caci, mai cu seama, cu poezia iubirii si naturii din creatia sa se produce acel salt uluitor în dezvoltarea liricii noastre, largindu-i nemasurat orizontul si îmbogatind-o pe toate laturile, de la lumea simtamintelor, a ideilor si atitudinilor pâna în domeniul limbii, al simbolurilor si muzicalitatii versurilor.
Contopite indisolubil în poezia lui Eminescu, iubirea si natura nu constituie pentru poetul nostru o tema de împrumut din romantica franceza sau germana, nici nu au semnificatia unor sentimente zadarnice de care omul trebuie sa se elibereze, nici nu raspund acelei chemari subconstiente izvorâte din obscura “vointa de a trai” a lui Schopenhauer.Dimpotriva, iubirea si natura sunt pentru Eminescu, omul si creatorul, formele fundamentale de manifestare a personalitatii sale de exceptie, sunt fenomenele care îl însufletesc, îl entuziasmeaza si-l proiecteaza în eternitate, sunt