Despre fericire
În stabilirea posibilatii, imposibilitatii sau a absurditatii atingerii idealului fericirii au purces filosofi, clerici si chiar oameni simpli înca de la “începuturi”. Afirmatia ca aceste “începuturi” coincid cu începuturile filosofiei ar fi o calomnie pentru ca nu se poate afirma ca, discutând despre fericire, discipolii lui Cristos o discutau din punct de vedere filosofic.
Este un termen care, chiar si in viziune filosofica, implica acceptiuni multiple si totalmente diferite. Nu se poate da o definitie exacta, pentru ca filosofia însasi este o stiinta relativa. Ceea ce însa este comun tuturor filosofilor privind fericirea este ca aceasta reprezinta un ideal urmarit, fara absolut nici o exceptie, de fiecare persoana in parte, fie începând cu cel mai înversunat pesimist pâna la optimistul cel mai pur, fie începând cu omul cel mai simplu pâna la cel mai învatat dintre filosofi.
Dar, este oare un ideal posibil sau însasi definitia de ideal ne opreste în a vedea fericirea ca pe o certitudine? Asta numai daca idealul este identificat cu absolutul, intangibil si el. Oare a tinde spre absolut, înseamna a tinde spre fericire, si indiferent de originea absolutului atingerea lui se va identifica iminent cu aceasta stare de beatitudine perfecta?
Ideal, absolut, perfectiune sunt termeni ce s-au cerut folositi în formularea întrebarilor si încercarilor de a defini fericirea. Fiecare dintre ei se identifica rând pe rând cu o imposibilitate. Ori asta nu face oare din fericirea însasi doar o himera pentru naivi? Îsi mai au macar rostul încercarile de a defini cai întortocheate si impregnate de absurditate pentru atingerea ei?
Raspunsul se cere a fi afirmativ nu în speranta unei atingeri întârziate a acestui ideal, ci pentru mentinerea puterii noastre de a continua sa traim în deplinatatea facultatilor noastre mintale. Închipuiti-va o lume în care toti sunt constienti ca fericirea este imposibil de atins, constienti de faptul ca este posibila doar atingerea unui surogat al fericirii, o lume care nu poate trai fara certitudini si fara sperante, care nu suporta si nu accepta surogatul. Este adevarat ca aveti în imagine o lume de nebuni adânciti în depresie, o lume care nu stie nici macar sa zâmbeasca?
Din acest motiv avem nevoie de filosofi ai fericirii, avem voie sa ne mintim ca suntem fericiti, interzicându-ne a vedea adevarul sau, chiar incapabili de a mai vedea adevarul datorita unui probabil pact cu el însusi al unui Mare Anonim, în acceptiunea blagiana, de a ne ascunde maretia fericirii supreme si micimea presupusei noastre fericiri, astfel încât, în timp, am ajuns sa râdem de dragul unui zâmbet considerându-l exponent înzecit al unei evidente fericiri.
Din acelasi motiv avem nevoie de credinta în Cel de Sus, adica, credinta într-o întruchipare a Marelui Anonim, care ne va asigura “dincolo” o noua fericire incomparabila cu cea din timpul vietii.
Astfel se ajunge la termenul de credinta, la sentimentul de credinta, la Rai si Iad, la bine si rau, fiind necesara o noua întoarcere în timp. Oare popoarele antichitatii, crezând în zei, si în întruchipari ale aceluiasi intangibil Mare Anonim, în Câmpii Alizee si Tartar, si în acelasi bine si rau, nu faceau acelasi lucru pe care noi îl facem acum? Nu îsi ofereau oare singuri subfericiri legându-se la ochi, neobligati de nimeni, si multumindu-se sa spuna ca mai au întotdeauna pe fragila Speranta? Si crezând în Rai, Câmpii Alizee, Iad si Tartar, în Dumnezeu si zei nu ne-am oferit dintotdeauna o protectie inconstienta de nebunie?
Sau sunt fericiti doar copiii în naivitate si cei ce înnebunesc realizând prezenta surogatului, ca purtându-se copilareste, sa se simta fericiti? Mai suntem în masura a-i privii cu scârba pentru ca au clacat sau ar trebui sa îi privim cu invidie pentru ca sunt cei care si-au atins fericirea? Dar în legile ce duc spre fericire este interzisa invidia, deci nu, nu suntem în masura sa îi privim astfel pentru ca nici macar nu mai realizam scopul abandonarii lor în nebunie.
Nici macar din punct de vedere legislativ nu ni se ofera certitudinea posibilitatii de a atinge fericiea, ni se asigura doar dreptul de a ne cauta fericirea; crunta ironie. Ni se ofera ca speranta naframa peste ochii ce poate nu se vor deschide niciodata. Dar ne vom simti fericiti. Sau facând pe ceilalti fericiti, chiar daca le oferim o fericire falsa, vina orbirii este înghitita de uitare? Nu, nu este uitata pentru ca nici macar nu mai are ce sa fie uitat; timpul a rezolvat aceasta problema mutând-o în inconstient.
Oricare ar fi punctul de plecare fericirea ramâne totusi un ideal intangibil. Constienti sau nu de intangibilitatea sa vom continua sa tindem catre el si facând abstractie de imposibilitate, în analogie cu
A.Camus, trebuie sa ne închipuim pe noi însine fericiti.
...