Problematica echilibrului european
Marile monarhii ale epocii moderne, dupa constituirea si consolidarea lor, si-au îndreptat privirile afara, cautând sa-si mareasca teritoriile si puterea pe seama statelor mai slabe; în consecinta, împotriva tendintelor expansioniste ale câte unei mari puteri, „care ameninta sa rupa raportul de forte dintre puterile concurente” a fost adoptata si ridicata la rang de principiu, în practica relatiilor internationale, ideea de echilibru.
Consecinta fireasca a acestei noi politici a dus la intensificarea legaturilor între partile interesate, fapt reflectat direct asupra ambasadelor permanente. Constatam astfel, ca din instinctiva si empirica, cum se manifestase în secolul al XV-lea la statele italiene, politica de echilibru devine, în veacul al XVII-lea, rationala, ceea ce determina ca ea „sa se ridice la înaltimea unei reguli de drept, capabila sa domine relatiile internationale, ambitioasa sa rezolve si chiar sa previna conflictele fortei brutale”.
Adoptarea politicii de echilibru, „piatra unghiulara a politicii si ideea dominanta în toata istoria moderna”, s-a facut din dorinta de a asigura Europei un anumit grad de securitate colectiva. În secolele al XVI-lea si al XVII-lea, ea a urmarit, cu predilectie, sa bareze drumul monarhiei universale, dar odata cu intrarea, în veacul al XVIII-lea, a Prusiei si Rusiei în rândul marilor puteri, ea se deformeaza si dintr-o coalitie defensiva a statelor amenintate de o mare putere devine un sistem de ocupare a noi teritorii, cuceririle Imperiului habsburgic, ale Marii Britanii, ale Prusiei si Rusiei, fiind rodul unei politici egoiste si ambitioase. Pâna la începutul secolului al XIX-lea, principiul echilibrului, ce dominase viata politica fara nici o concurenta timp de doua veacuri, s-a confruntat cu o noua idee, principiul nationalitatilor, pe care Napoleon al III-lea (1852-1870), a încercat, într-o anumita masura, sa o puna în practica; principiul nationalitatilor va triumfa de-abia la sfâr