Parcurile nationale sunt acele arii naturale protejate al caror scop este protectia si conservarea unor esantioane reprezentative pentru spatiul biogeografic national cuprinzind elemente naturale cu valoare deosebita sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic, sau de alta natura, oferind posibilitatea vizitarii în scopuri stiintifice, educative, recreative si turistice.

România are un capital natural deosebit de divers. Acest fapt se datoreaza în parte conditiilor fizico-geografice care includ munti, câmpii, retele hidrografice majore, zone umede si unul din cele mai vaste sisteme de delta ale Europei (Delta Dunarii). De asemenea, datorita pozitiei geografice a Romaniei, flora si fauna prezinta influente asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre sud si componente continental europene dinspre nord-vest. In sfarsit, relativa stabilitate a populatiei in ultimii 60 de ani, lipsa mecanizarii in sectorul forestier si dezvoltarea economica redusa au determinat o exploatare mai redusa a resurselor decat in majoritatea altor zone din Europa.Rezultatul general consta in diversitatea florei si faunei, inclusiv in existenta unor populatii de lupi, ursi, capre negre si rasi, care sunt considerate ca fiind printre cele mai mari din Europa, precum si in existenta unor extinse habitate forestiere si alpine nealterate, asociate lantului muntos al Carpatilor. Astfel valoarea capitalului natural al Romaniei a impus de-a lungul timpului luarea unor masuri de protectie a naturii. Analiza istorica a masurilor de protectie a naturii prin intermediul ariilor protejate releva urmatoarele etape:
1928-1944 - este o perioada de pionerat privind conservarea naturii si ariile protejate in Romania in care primul pas a fost facut in anul 1928 cand la Cluj a avut loc primul congres al naturalistilor din Romania, unde la propunerea lui Emil Racovita a fost adoptata o hotarare privind elaborarea legii referitoare la protectia